Aventurierul Ed Stafford, de meserie supraviețuitor, e un tip pe care presa populară din Insulă îl consideră cel mai important explorator al Angliei de la Robert Falcon Scott încoace – dacă mai știți de la geografie, exploratorul Antarcticii a fost cel care era să ajungă primul la Polul Sud, dar l-a devansat norvegianul Amundsen.
Ed a intrat în Cartea Recordurilor pentru că a mers pe jos de-a lungul Amazonului, într-o călătorie fără precedent care a durat 860 de zile (așa scrie pe cartea ca o cărămidă scrisă de englez, vreau să spun chiar de către el). Apoi a stat gol-goluț, complet expus, fără apă sau hrană, pe o insulă din Fiji vreme de 60 de zile, mâncând, ei bine, și viermi, dacă nu citești asta în timp ce-ți iei breakfast-ul. Cum era filmat? O dată pe săptămână, îi aducea un colaborator baterii noi, dar nu se vedeau om cu om, i le lăsa într-o cutie poștală.
I-am sorbit emisiunile, i-am citit cartea, am vorbit pe-ndelete. Ne-am întâlnit, prin bunăvoința Discovery Channel, într-un loc secret, așa să-i rămână numele, deși nu e un secret că Ed a ars-o și prin munții noștri. Cum ar veni, dacă a înfruntat el vitregiile junglei Borneo ori ale coastei Australiei de Vest, s-a descurcat și-n Carpați.
În forțele britanice, i se spunea Spice Girl – avea găuri de cercei în urechi și o prietenă, well, cam fashionistă. Dar astea sunt singurele chestii drăgălașe pe care vi le pot zice despre Stafford: de fapt, e un adevărat.
Ed, care e cel mai mare lux pe care și-l poate permite un supraviețuitor ca tine?
Timpul! Când ai timp la dispoziție, poți face orice, chiar și un zgârie-nori din bambus! Dar de regulă timpul e scurt și sunt prea multe chestii la care să te gândești și la care să fii atent. Dar când ți-ai asigurat chestiile de bază și nu e ceva iminent, e chiar important să te oprești, să-ți relaxezi mintea și să meditezi.
Dar crezi că a merge hai-hui prin toată lumea asta poate fi considerat un lux?
Aș zice că da, chiar sunt un tip norocos. Am pașaportul doldora de cele mai nebune vize de pe planetă. Am fost în Patagonia, Mongolia, Siberia – o listă fără sfârșit. Deși e foarte dur să trec printr-o experiență extremă, când ajung la destinație îmi amintesc că scopul meu e să trăiesc cât se poate de confortabil, să mă relaxez și să pot spune că belferesc!
De ce preferi locurile izolate? Le duci dorul când revii în lumea civilizată?
La început, voiam să mă testez, să știu dacă mă descurc fără ajutorul altora. Îmi place izolarea pe termen scurt, însă, evident, e grozav să mă întorc, să-mi văd prietenii și să mă duc din nou la pub.
Se poate spune că aventura a avut un rol important în acumularea averii tale spirituale?
Ha-ha, asta e o mare întrebare! Aventurile m-au silit să devin conștient de potențialul meu. Aș spune că parcurg un drum lung și nebunesc, dar toate provocările reale și toată experiența acumulată m-au făcut un om mult mai împăcat cu sine. Apreciez pacea mai mult decât fericirea, care e doar o latură a vieții, sunt zile fericite și altele mai puțin fericite. Dar pacea interioară, pacea veritabilă, e mai profundă și nu e trecătoare, dacă o conștientizezi.
Cum te simți când dai de mâncare pe o insulă nelocuită? Dar față de faptul că ucizi animale și le mănânci?
Mă simt încordat când sunt într-un mediu fără mâncare. E deconcertant și dificil să te relaxezi când nu știi de unde îți procuri următoarea masă. Așa că atunci când dau de mâncare, fie ea vegetală sau animală, sunt extraordinar de recunoscător. Tot trăind ciclul ăsta dintre înfometare și recompensă mă face să apreciez mult mai mult lucruri simple, precum hrana, decât dacă le-aș avea la discreție. Cred că recunoștința te face cel mai bogat om de pe planetă.
Există locuri în care chiar nu e nimic de mâncare?
Da. De regulă, deșerturile sunt foarte dure. Dar am învățat să urmăresc obiceiurile animalelor pentru a supraviețui ca ele. Ele migrează de la un ochi de apă la altul și găsesc locurile cu un pic de umezeală. În vestul Australiei n-am văzut niciun animal în 10 zile, nici picior de animal! Când am ajuns la capătul călătoriei, am vorbit cu un aborigen despre faptul că nu era nimic de mâncat și mi-a zis „știu, în partea asta a anului e imposibil de supraviețuit pe aici. Strămoșii noștri băteau câte o sută de kilometri ca să dea de ceva de mâncare”.
A fost generoasă natura cu tine?
Categoric, tot timpul. Mă simt binecuvântat să am viața pe care o am, cariera pe care o am și familia iubitoare în jurul meu. În sălbăticie, cred că tărie că lucrurile cumva se leagă. Panica îți reduce legătura cu natura și nu mai vezi pădurea de copaci. Când însă ești calm e ca și cum planeta ar ști asta și ți-ar oferi resursele ei. Știu că sună prostește, dar asta trăiesc.
E un privilegiu să poți alege ce mănânci la micul dejun?
Presupun că tot ce avem e un privilegiu. Oamenii care cred că traiul bun li se cuvine sunt mai puțin recunoscători pentru ceea ce au, sunt tentați să se plângă și, în general, sunt nefericiți. Mi se pare însă că toate chestia e să accepți realitatea în care trăiești și să fii responsabil de propria ta viață. Să iei ce ți se întâmplă ca pe un privilegiu și să privești totul cu ochi buni.
Crezi că ai putea fi bucătar de top?
Nu, nu mă păcălesc că aș fi bun la gătit. Știi cum se zice – foamea e cel mai bun bucătar, iar anumite chestii pe care le-am pregătit în sălbăticie au fost extraordinar de bune. Mă tem însă că dacă le-aș mânca acasă n-ar mai fi așa de grozave.
Ne poți împărtăși câteva dintre remediile pe care le-ai învățat în junglă?
Există un copac în jungla din Belize numit „copacul ticălos”. Are țepi lungi și te pot infecta dacă îți intră vreunul în piele, Provoacă pareză parțială și transpirație abundentă. Vestea bună e că frunzele copacului sunt un antiseptic natural și pot vindeca rănile provocate de țepi, de aia localnicii îi zic „copacul care-ți dă și-ți ia”.
Care e cea mai tare lecție pe care ai învățat-o în junglă?
După părerea mea, cea mai tare lecție e să te îngrijești! Asta înseamnă să te speli și să-ți speli zilnic hainele cu săpun, în râu, și să nu devii împuțit! Chestia asta aere un efect psihologic formidabil.
Care e cel mai frumos lucru văzut în natură? Și de ce e frumos?
Logodnica mea. Pentru că nu e constrânsă social și are un superb spirit liber.
Ce le-ai spune cititorilor ca să îi îndemni să exploreze frumusețile virgine ale planetei?
Pentru mine, tot ce a făcut omul e o rană pentru planetă. În sălbăticia virgină vezi planeta înainte să fie rănită. Experimentezi viața așa cum a fost milenii întregi. Să stai într-o clădire și să nu petreci timp în natură înseamnă să-ți retezi legătura cu sursa vieții, ceea ce te va împiedica să fii cu adevărat împlinit și împăcat.
Te-a ajutat să nu te îndoiești de tine în toate aventurile astea?
Oricine are certitudini în ceea ce-l privește riscă să fie arogant. Îndoielile față de tine, într-o doză rezonabilă, sunt benefice. E ceva înfricoșător și sinistru în oamenii care n-au îndoieli față de ei înșiși.
Cum se manifestă instinctul în viața ta?
Încerc să trăiesc urmându-mi instinctul pe care-l simt în stomac, în suflet. Cred că petrecem prea mult analizând, preocupându-ne și îngrijorându-ne, în loc să trăim conform valorilor primordiale.
Ai vrut să fii star TV?
Am vrut să trăiesc cea mai bună viață posibilă, să fiu un om bun, să pun dragoste, respect, umilință și umor în tot ceea ce fac.
Cât timp va mai rămâne exploratul un scop pentru tine?
Atâta timp cât trăiesc, nu vreau să mă opresc din învățat. Situațiile delicate în care mă pun mă fac mai umil și mă obligă să îmi schimb ideile preconcepute. Cred că e un mod minunat de a rămâne cu picioarele pe pământ și de a deveni mai înțelept pe măsură ce îmbătrânesc.
Ce te face să te simți bogat în ultima vreme?
Dacă vreodată mă simt dezamăgit, caut imediat cinci lucruri pentru care să fiu recunoscător, iar când le găsesc, mă simt mult mai bine. Nu e o iluzie că sunt extraordinar de bogat – în ceea ce privește calitatea vieții mele – și totdeauna mă gândesc că cei pe care îi iubesc și care mă iubesc mă fac cel mai bogat. Banii nu cumpără fericirea, ci teama. Teama de a-i pierde. Cel mai bogat om din lume e cel care prețuiește ce are.
Foto: Discovery Channel
O versiune a acestui articol a apărut în Vice.
- Mă găsiți și pe pagina de Facebook a blogului.
