Antoaneta Ralian: „Mă porecliseră «doamna cu ochi frumoși»“

Gâtuit de emoție pentru transcrierea celui mai frumos chestionar, îndrept degrabă inadvertența dintr-o confesiune a Antoanetei Ralian („sunt o cretină în materie de Internet“). De fapt, Internetul e cretin în materie de Antoaneta Ralian, doamnă a literelor românești și cea mai de seamă traducătoare de limbă engleză de la noi. Sigur, n-a înscris niciun gol în echipamentul național, ca să fie propusă model pentru o statuie. A făcut ceva considerabil mai mult: ni i-a oferit pe James Joyce, Iris Murdoch, Henry Miller (lista e interminabilă, în atâtea decenii de tălmăciri excepționale).

La 89 de ani, decana, așa cum a numit-o Radu Paraschivescu în titlul volumului de convorbiri, își păstrează intact umorul spumos, măreția vecină cu simplitatea (o lecție învățată de la prietena Iris), franchețea („vă rog să mă anunțați telefonic, e mai uman, nu-mi plac conversațiile pe sticlă!“). Comit o indiscreție și redau un pasaj din corespondența noastră electronică, adăugând doar că e cea mai pedantă mostră de etichetă epistolară pe care mi-a adresat-o cineva: „Mă bucur de cunoștință, dealtfel numele Dvs mi-era cunoscut, sunt o devoratoare de presă scrisă, v-am întâlnit numele și l-am reținut. După cum vedeți, am răspuns amplu – și cu totală sinceritate – chestionarului Dvs. Îmi place să răspund la chestionare, pentru că mai aflu și eu câte ceva despre mine. În general, urmăream cu pasiune chestionarele lui Bernard Pivot la emisiunile «Apostrophes». Dacă răspunsurile și chestionarul de față or să apară pe undeva on-line, pe blogul Dvs sau în presă vă rog mult să mă anunțați – telefonic, e mai direct și mai uman. Apropo, de unde ați avut adresa de e- mail? Am ferit-o cât am putut, nu-mi plac conversațiile pe sticlă. Mii de scuze că răspunsurile sunt scrise fără semne diacritice – pe mine mă exasperează lipsa semnelor diacritice, e o desfigurare lingvistică. Dar mi le-a copiat o prietenă, eu fiind total opacă la Internet.Vă rog să-mi comunicați dacă răspunsurile vă satisfac (aveți latitudinea să tăiați ce vreți).

Firește, n-am tăiat nimic. Prieteni, sorbiți-i vorbele cum am făcut și eu. Și tot evident, nici în această viață, nici în alta, nu voi folosi persoana a doua singular în adresarea cu doamna Ralian. E doar o convenție a acestui chestionar care îndeamnă la o abordare personală.

De ce te temi cel mai tare?

Mă tem de premoarte. Nu de moarte în sine. Moartea e neant, e nimic și de nimic nu te poți teme. Dar avanmoartea, chinurile și degradarea umană pe care le presupune și mai ales, conștientizarea faptului că totul s-a sfârșit, că nu știi câte minute sau ore sau zile vei mai exista, că aluneci în alt regn, în necunoscut, în    nonexistență; asta mă sperie.

Care e prima ta amintire?

Prima amintire din copilărie a fost o experiență traumatizantă, despre care am mai scris. E necesar un mic preambul: părinții mei m-au conceput la o relativă vârstă înaintată, văzând în mine un substitut al unui fiu care a murit la 16 ani. Statutul acesta de substitut i-a facut să mă înconjoare cu o dragoste și o precauție asfixiante, să mă cultive ca pe o floare de seră, departe de contactul cu alți copii, legată, printr-un virtual cordon ombilical, de poala mamei. Când aveam cinci ani, mama  a plecat într-o călătorie la Paris și, firește, m-a luat cu ea. Profitând de vizita în Franța, a făcut și o cură balneară, de zece zile, la Vittel. Stabilimentul balnear amenajase un parc superb, „Parc des enfants“, în care să se joace copiii pacienților în timp ce aceștia își fac tratamentul. Mama mă aducea în fiecare dimineață în acest parc, plin de tobogane, caruseluri, bazine, jucării, și mă livra unei supraveghetoare. Mie mi se fixase în minte – cu obstinația proprie copiilor – că mama mă abandonează acolo, printre străini. Nu puteam comunica, pentru că nu cunoșteam încă limba, nu eram obișnuită să mă joc cu copiii, gălăgia și zburdăniciile lor mă speriau, plângeam întruna și supraveghetoarele erau agasate de atitudinea mea. Resimt și acum teribila senzație de alienare care mă cuprindea. Mi-a rămas întipărită pe retină imaginea mea, împingând, precum Sisif, o minge uriașă de cauciuc prin parc, în timp ce lacrimile îmi șiroiau pe obraji.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

În literatură sunt o admiratoare înveterată a lui Proust și a Virginiei Woolf, pentru minuția cu care disecă, anatomizează sufletul omenesc până la ultima fibră; pentru cotitura pe care au marcat-o în literatura secolului douăzeci, pentru subtilitatea cu care redau laboratorul psihic în care se nasc și se dizolvă emoțiile. În realitatea cotidiană îl admir pe Andrei Pleșu, pentru inepuizabilul și finul său simț al umorului, pentru inteligența scăpărătoare, pentru detașarea filozofică (spontană sau deliberată) față de vicisitudinile vieții, pentru concepția ironică și metaforică asupra vieții.

Ce-ți place la înfățișarea ta?       

Nimic. Nu mă plac, nu sunt genul meu. Pe vremuri se spunea că am ochi frumoși; la coaforul meu, fetele mă porecliseră «doamna cu ochi frumoși». Azi, ochii mei sunt simple unelte de lucru, obosite și vag încețoșate.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?   

a) Bilețelele umoristico-amoroase pe care mi le strecura soțul meu în poșete, în buzunare, sub pernă, sub farfurie, de gâtul cățelului, și din care am mai găsit unele și după moartea lui. b) Inelul de aur masiv pe care mi l-au dăruit părinții când am luat bacalaureatul cu brio. Cum lucrurile s-au petrecut în perioada de sărăcie lucie de după război, și nu aveau posibilitatea să-mi cumpere ceva valoros, și-au dat la topit verighetele (late, cum se purtau pe atunci) și mi-au făcut un inel-chevalieră, pe care nu l-am scos de pe deget de la vârsta de 18 ani, nici la baie, nici la plajă, nici în mare.

Cine ar juca rolul tău într-un film? 

Mi-ar plăcea să mă interpreteze Judi Dench, care a redat-o magistral pe Iris Murdoch în filmul „Iris“. I-a copiat exact gesturile, mișcările, inflexiunile vocii. Dar cu mine nu cred că s-ar potrivi. Mai curând se apropie de mine și ca înfățișare, și în reacții, Helen Mirren, o actriță foarte sensibilă și inteligentă, care știe să se transplanteze.

Ce-ți reproșezi cel mai des?

a) Îmi reproșez lipsa de încredere în mine, complexele și timiditatea în public, care-mi provin din copilăria supraocrotită, din educația restricționistă, în spiritul Decalogului. b) Faptul că sunt cretină în materie de Internet (și de tehnică, în general) și trebuie să apelez la ajutorul altora.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Mi-ar fi plăcut mult să fiu muziciană, dar n-am talent de interpret, ci doar de înfocată melomană. Cred că aș fi putut să fiu o bună profesoară (pentru asta m-am și pregătit). Voiam să sădesc dragoste de cultură și de lectură în mințile copiilor.

Cum ți se spunea când erai mică?

Din numele Antoaneta, părinții au derivat diminutivul Tonci, care s-a pretat la diverse alte diminutivizări, Mama îmi spunea Toncica, iubitul meu, eroul primei mele mari iubiri, îmi spunea Toncicuț și mi-a compus chiar un acrostih, în limba franceză, folosind ca inițiale literele acestui diminutiv. Am și azi o prietenă care mă strigă Toncișor. Dar nu-mi plac diminutivele.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Ar fi normal să răspund că cea mai mare realizare o constituie cele 116 (în curând, 117) traduceri de romane, piese de teatru, eseuri pe care le-am efectuat, elogios primite, precum și încercările de publicistică, destul de numeroase. Dar consider că e o mai importantă realizare faptul că am venit în București, imediat după încheierea războiului, o provincială timidă, anonimă, fără relații, fără pile, și am ajuns de-a lungul anilor, doar prin simplele mele puteri, fără niciun ajutor exterior, să-mi fac un nume, să adun numeroase premii, sa fiu foarte solicitată de edituri, să mi se ceară numeroase interviuri, să fiu invitată, poftim, și la acest chestionar. Ca într-o telenovelă siropoasă, în care triumfă binele și fata săracă ajunge vedetă.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Cuvintele pe care mi le-a spus publicistul Petre Răileanu, când l-am cunoscut la un concert la Ateneu: „N-am știut că Joyce a scris în românește“. Era după apariția traducerii mele din Joyce.

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?

Mi-e absolut indiferent, din moment ce n-am să aud și n-am să știu ce se spune. De altfel, posteritatea te dă repede uitării, are memorie scurtă. Când o să dispar, or să apară, probabil, câteva ferpare convenționale în revistele literare și, pe urmă, adio și n-am cuvinte.O să-mi zacă numele prin rafturile bibliotecilor.

PS. Adresa de mail a doamnei Ralian am primit-o de la tânărul meu prieten Vlad Stoicescu, autor, împreună cu Andrei Crăciun, al unui splendid interviu: http://www.dela0.ro/antoaneta-ralian-am-impresia-ca-nimeni-nu-mai-gandeste-cu-capul-lui-toti-gandesc-cu-capul-internetului

– Mă găsiți și pe pagina de Facebook a blogului.