Cum a fost „Mary Stuart”, noua premieră de la TNB?
Înainte de a răspunde la această întrebare pe care v-o adresez celor care ați văzut spectacolul, vă invit să dați cu banul.
Și să căutați argumente pro sau contra în funcție de cum a căzut banul. Inspirați-vă din dualitatea piesei. A ieșit capul, dar nu uitați că putea pica pajura. Puteți fi regina care-și păstrează capul sau puteți fi cealaltă, care și-l pierde.
Cum vi se pare exercițiul de imaginație? Greu? Dar ce, actrițelor care află sub ochii noștri ce rol vor interpreta – provocare nemaivăzută la noi, încă o idee revoluționară a lui Icke – le e simplu? Găsiți enervant să mai faceți ceva după piesă în afară de a vă exprima aprecierile care, musai, sunt cele întemeiate? Adică după ce că ați luat bilet, trebuie să mai faceți și treabă? Să facă regizorul, actorii și toată echipa de creație și cea tehnică, fiindcă de aia au fost plătiți, nu-i așa? Noi putem să stăm comod și să distrugem spectacolul – că doar ne pricepem mai bine la montat decât Șerban și Icke la un loc. Știm mai bine cu ce se mănâncă maniera de actorie decât Popii, Aprodu, Oprea, Călin ori Nicula. Sau să ne rupem palmele la final – ca să arătăm că suntem deștepți și am priceput: noima alegerilor scenice; a vocii lipsită de inflexiuni a naratoarei; a retoricii franțuzite a ambasadorului; a prezenței paparazzilor la decapitarea reginei scoțienilor; a erotismului magnetic din confruntarea reginelor, întâlnire care nici măcar nu a avut loc, e o brașoavă imaginată de Schiller; a simbiozei reginelor; în general, a prestațiilor actoricești care n-au voie să fie decât magistrale pe prima scenă a patriei.
O cheie de înțelegere a spectacolului „Mary Stuart”, adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller în regia lui Andrei Șerban, se găsește într-o carte a regizorului revenit la TNB, ceea ce e în sine evenimentul actualei stagiuni teatrale: „Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete” (Editura Polirom, 2021). În acest volum, Andrei Șerban povestește cum l-a familiarizat maestrul său Peter Brook (și al lui Robert Icke, cel mai tânăr regizor laureat vreodată cu Premiul Olivier) cu arta interogațiilor și cu cea a prezentului: „de ce are pentru Brook o sonoritate dătătoare de speranță, pentru că – deși e incomod – niciun răspuns nu e definitiv, ci e menit să provoace noi întrebări. El știe, poate mai mult ca oricine, că teatrul e arta prezentului”.
Dacă aplicăm această matrice asupra spectacolului „Mary Stuart” (care, am citit câteva critici, poate să nu placă, de parcă asta ar conta sau ar fi vreun criteriu autoritar de evaluare), am putea rezuma așa: pentru a-și explica prezentul, Andrei Șerban călătorește în trecut, de unde ne aduce întrebări care nu generează doar răspunsuri privind zilele noastre, ci alte și alte întrebări.
Poate fi zugrăvită o dramă istorică prin expresii contemporane ale scindărilor naționale, ale divizării ireconciliabile, prin rolul pe care-l joacă genul feminin într-un univers masculin ostil, prin faptul că nimeni din prezent nu pare imun la boala puterii? Prin laptopuri care consemnează minuta consiliilor regale și prin semnele victoriei care fac trimitere la cele schițate de Dinescu și Caramitru pe 22 decembrie 1989 în studioul TVR? Sunt interogațiile lui Andrei Șerban, cărora le răspunde Robert Icke înainte să vadă montarea românească, în „notă despre piesă”: „Este o piesă. Nu e istorie (…). Așadar, contextul este 1578, timpul – prezent”.
Drumul temporal și atemporal parcurs de Andrei Șerban are făgașul schițat de Robert Icke, un renascentist contemporan, cel mai interesant autor al adaptărilor în lectură modernă a unor opere clasice – „Mary Stuart” e a treia punere în scenă de către Andrei Șerban a unui text (re)scris de Robert Icke. Acesta e motivul pentru care în montarea de la București apar mesaje referențiale și autoreferențiale pe roata timpului, sistemul de roți dințate proiectat în timpul spectacolului. Cele trei repere sunt:1587 – anul execuției lui Mary Stuart la castelul Fotheringhay, 1986 – anul nașterii lui Robert Icke, 2024 – anul revenirii lui Andrei Șerban la TNB.
Am dat cu banul înainte de a așterne aceste rânduri.
Moneda a căzut cu capul în sus, prin urmare, am decis să fac un crochiu pozitiv.
Astfel, „Mary Stuart” e marele spectacol istoric de actualitate al stagiunii, marcând revenirea triumfală a unui suveran al creației artistice românești în primul teatru al țării după o absență cât o viață de om. Andrei Șerban e, pur și simplu, regal, scriind, cu venerabil har recunoscut universal, încă o pagină importantă de istorie a Teatrului Național din București.
Munca lui Andrei Șerban de astă-toamnă se traduce mai cu seamă prin valorificarea la maximum a potențialului actoricesc – a unor artiști de la TNB și a unora pe care nu i-am mai văzut aici. În versiunea de aseară la care am fost eu, două femei, Ofelia Popii (în rolul lui Elizabeth) și Raluca Aprodu (Mary Stuart), strălucesc într-o distribuție în care opt bărbați, Mihai Călin, Tudor Cucu Dumitrescu, Emilian Oprea, Ciprian Nicula, Marius Bodochi, Mihai Calotă, Conrad Mericoffer și Florin Călbăjos obțin cu naturalețe zece pe linie. Ei, toți, umplu scena concepută de scenograful de talie internațională Helmut Stürmer într-o producție de gală pentru echipele artistice și tehnice. În nota maximă a spectacolului sunt costumele Corinei Grămoșteanu, ele însele mari povestitoare pentru ambele genuri: iau ochii atât sacoul purtat de ambasador, la două rânduri de nasturi și încins cu un cordon gros ce zici că are în capete franjuri de draperii, cât și furoul roșu, culoarea martiriului catolic, al scoțienei, precum și rochia purtată la final de regina care și-a păstrat capul. Deși indicațiile regizorale ale lui Robert Icke prevăd faptul că adaptarea „a fost scrisă pentru a fi montată în costume contemporane sau atemporale, nu în haine elizabetane englezești sau din Germania lui Schiller”, realizatoarea costumelor s-a bucurat de libertatea acordată de regizorul român pentru a crea o capodoperă: rochia elizabetană cu crinolină și cu un savant guler „roată de căruță”, încrețit de pliuri, semn distinctiv al artistocrației, purtat în vremea reginei virgine grație unui cadru de sârmă numit „suportasse”. Sacoul din catifea scurt în talie purtat de regina supraviețuitoare lasă se întrezărească, în zona toracelui, un „v” din rochia impunătoare, cu țesături bogate și împletită cu bijuterii. Iar ce se vede din acest „en coeur” par măruntaiele stilizate ale reginei – să fie crengi cu ireale forme geometrice, să fie artere, să fie motive decupate din decor, să fie o sugestie că regina trăiește pentru că rivala ei a trebuit să moară, iar regina engleză s-a transformat în regina scoțiană, după cum ne putem da seama și din peruca precum văpaia?
În „Mary Stuart”, marele regizor Andrei Șerban învârte regal roata timpului, în căutarea unor răspunsuri la întrebări actuale. Spirala căutărilor și a neliniștilor sale provocate de arta prezentului continuă și la mai bine de opt decenii de viață, iar asta e cea mai bună veste din teatrul românesc.
Foto: Florin Ghioca din spectacolul „Mary Stuart”
