„A plâns cineva mai tare decât mine? Doamne, Dumnezeule!…”, exclamă cu patos o doamnă la sfârșitul spectacolului „TOTO!”.
Cele mai bune cronici sunt replicile proaspete, autentice, nealterate de dorința noastră de a face pe deștepții, ce pot fi auzite după încheierea unui spectacol de teatru.
Când am ascultat replica de mai sus – eu însumi aveam un nod în gât, gândindu-mă la culmile bucuriei pe care mi le-au oferit Pati și Ela, cred că mă alintau între ele, cu duioșie, „‘tregu’”, de la „vitregul”, fiindcă nu eram „părintele” lor „natural” – mi-am amintit de altă replică sintetizând impecabil ce se întâmplase pe scenă. E consemnată de Laura Collins-Hughes, în cronica din „The New York Times” a capodoperei teatrale contemporane „Catarina și frumusețea de a ucide fasciști” (textul și regia, Tiago Rodrigues): „După spectacol, în josul străzii de la teatru, am auzit pe cineva spunând: «nu știm cum să luptăm împotriva fasciștilor. Iar piesa nu ne spune». Dar într-un moment încărcat, încetinește lumea și ne invită să gândim”.
Într-un alt moment încărcat, viața în sine nefiind probabil altceva decât un astfel de moment, textul scris de Tim Crouch și pus în scenă de Bobi Pricop ne invită să ascultăm ce vedem. Deoarece Tim Crouch face teatru pentru audiență, nu pentru spectatori – o nuanță importantă, practic, un îndemn să trăim o experiență senzorială, să simțim, nu să rămânem simpli urmăritori.
Zis și făcut. Am ascultat ce am văzut. Și am gândit.
Iată gândurile mele, în timp ce am auzit și am văzut „TOTO!”, pe parcursul unei noi experiențe de sunet binaural ascultat tot la căști, ca în spectacolul de teatru senzorial „Șapte minute după miezul nopții” de Bobi Pricop de la Teatrul Excelsior.
Sfera audio e singura care îți permite să consumi un element media în timp ce faci și altceva (nu poți citi ca lumea presa digitală sau să urmărești un clip video în timp ce ești la volan). De aceea, punerea în prim-plan a auzului conferă modernitate spectacolului de teatru, adecvare la spiritul timpului.
„TOTO!” e asemenea unui podcast live, care poate fi și văzut (în 2025, virarea podcastingului spre video e cel mai important trend din media). Cu mențiunea că e realizat de oameni specializați în teatru, adică pregătiți în scrierea unei piese, în viziunea regizorală, în transpunerea dramatică, în montarea scenică și în interpretarea ei. Comparația e însă pur decorativă, niciun podcast nu poate atinge standardele unei reprezentații teatrale.
Urmărind constructul sonor (muzică originală, zgomote de fond, inflexiuni șăgalnice din vocile actorilor imitând tonalitățile adolescentine, onomatopee precum cea din titlul original, „Toto Kerblammo!”, al doilea termen fiind calchierea unui „trosc!” menit să ilustreze un impact fizic, practic, sugerând și sfârșitul lui Toto), veți avea dimensiunea realizărilor din acest spectacol. Dacă, desigur, veți putea să vă gândiți la asta fără să fiți năpădiți de amintirea ființei superioare care vă tremură în brațe când animale bipede dau cu petarde.
Artiștii cu care lucrează Bobi Pricop creează și de această dată un univers sonor bogat, ceea ce mi-a sugerat altă referință culturală. Pentru un exemplu de performanță în comunicare, în cvasi-absența cuvintelor, urmăriți episodul 4, sezonul 3, din cel mai bun produs Netflix ever, serialul de animație „BoJack Horseman”. Ascultați ce vedeți și acolo. Citez din caracterizările făcute în presă secvențelor de o uriașă expresivitate sonoră care aproape n-au nevoie de vorbe: „nimic mai puțin decât o capodoperă, un punct culminant atât al stilului unic de animație al lui «BoJack Horseman», cât și al viziunilor sale asupra izolării și conectării”, dar și „unul dintre cele mai bune episoade de televiziune făcute vreodată”.
Dragostea pentru câini e un element comun în spectacolele regizate de Bobi Pricop, el însuși prieten cu un necuvântător adorabil. Din ce am apucat eu să văd, câinii apar și-n alte spectacole ale sale. În „Begginers”, tot după Tim Crouch (și tot în traducerea Silviei Năstase), o întâlnim pe Sandy, cățelușa care ne familiarizează cu limbajul canino-uman („pe podea, covrig ne facem”), interpretată de Ciprian Nicula, actorul care apare și în piesa „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de la TNB, unde ni se arată un câinele mare, negru și cu o furcă înfiptă în el.
După ce am fost la „TOTO!”, mi-am imaginat cum ar suna o caracterizare a spectacolului din partea câinelui (se lasă mângâiat îndelung), mare și bătrân care stă legat lângă cușca lui din curtea, nebănuit de cochetă pentru cartierul Militari, a Teatrului Masca. Presupun că ar zice, cu o ironie blândă, „cât de tare complicați lucrurile, voi, oamenii!”… Cred că cei mai credincioși prieteni necuvântători pe care îi avem trăiesc într-o lume mai simplă decât a noastră. Și n-am habar dacă asta e de bine sau de rău.
Spectacolul „TOTO!” (de Tim Crouch, traducere Silvia Năstasie, cu Mara Bugarin, Dragoș-Andrei Stoica / David Drugaru (distribuție dublă, eu l-am văzut cu Dragoș), voci – Alina Crăiță, Mara Căruțașu, Voicu Aaniței, muzica – Călin Țopa, coregrafia – Filip Stoica, scenografia – Raul Cioabă, regia – Bobi Pricop, afișul – George Roșu) a avut premiera la Teatrul Masca pe 8 martie.
O mențiune specială pentru actorii de la Masca – Mara Bugarin și Dragoș-Andrei Stoica se hârjonesc și se contopesc într-o completare reciprocă de forță. În ceea ce-l privește pe Dragoș-Andrei Stoica, în dublu rol dar și interpretând două roluri, mi-a fost imposibil să stabilesc până la apariția acestor rânduri dacă e mai reușit în postura de câine sau de băiețandru. Oricum, e bine peste tot, se vede că s-a lucrat intens coregrafic. Bravo, „TOTO!”!
