Când cel mai bun ziarist greșește

Când Cătălin Tolontan greșește e ca și cum câinele de pază al societății s-ar scărpina în loc să latre. Iar politicienii cred că cel mai bun ziarist se gudură.

„Job-ul nostru nu e să facem stenografie, ci să spunem adevărul. A denunța un șarlatan nu denotă partizanat, ci pur și simplu jurnalism de calitate”.

Sunt cuvintele lui Nicholas Kristof, autorul articolului „Cum să scrii despre un șarlatan ca Trump”, apărut azi, în cel mai influent ziar din lume, „The New York Times”. În esență, Kristof critică bunele practici din modelul jurnalistic american de a reflecta o controversă – prezinți punctul de vedere al ambelor părți și lași publicul să decidă  –, bazându-se pe următorul raționament: dacă un impostor dovedit pretinde că a găsit un elixir cu care slăbești și îți îmbunătățești viața sexuală, nu-i consemnezi părerea și apoi o ceri și pe a unui specialist, ci găsești modul de a comunica publicului că e o înșelăciune. De ce am proceda altfel cu un politician, se întreabă reputatul jurnalist (premiul Pulitzer pentru comentariu).

În articolul său despre Daniel Barbu, scris și conceput după codul deontologic la care se adaugă inefabilul harului său jurnalistic, Cătălin Tolontan comite greșeala de a-i căuta și de a-i găsi circumstanțe atenuante politicianului. Ziaristul nu e părtinitor, ci procedează ca la manual, prezentând pozițiile ambelor părți. Impresia degajată de articol, foarte subtil manipulator, e însă că Barbu n-a dat cu bâta-n baltă zicând că a fi politician e mai periculos decât a fi soldat în Afganistan (hazardul face ca tocmai azi patru militari români să fie răniți la Kandahar, în timp ce pe Daniel Barbu, vorba lui Mircea Marian, îl paște doar primejdia de a-i fi stropiți pantofii dacă-și plimbă câinele prin Cișmigiu).

Scrie Tolo:  „Dar cînd Daniel Barbu se referea la risc fizic poate că se gîndea inclusiv la Jo Cox, deputatul laburist mort chiar înainte de Brexit (…) Pe fondul discuției și în profunzimea a ceea ce dorea să le spună mai tinerilor săi colegi, senatorul Daniel Barbu rostea un adevăr. E frustrant să faci o meserie deloc respectată și în care și ce e bine nu e bine.”

Așadar, ce transmite Cătălin Tolontan? Că Barbu i-a avertizat pe mai tinerii săi colegi de pericolul de a sfârși precum Jo Cox, că a rostit un adevăr, iar discuția a fost profundă.

Greșeala ziaristului e că, din încăpățânarea sa altminteri lăudabilă de a se ține de litera eticii acestei profesii, cauționează, pesemne involuntar, un personaj care a spus o prostie fără margini.

Barbu e un caracter mic (n-o spun eu, ci Andrei Pleșu), un politician venal precum toxicii oameni de partid și de stat în serviciile cărora s-a băgat, de la Petre Roman și Crin Antonescu la Călin Popescu Tăriceanu. Un impostor.

Alt fapt incontestabil: Cătălin Tolontan e cel mai valoros jurnalist (deopotrivă, făcător de gazete) român de după 1989. Și cel mai influent, și cel mai adaptat timpurilor.

Dar în loc să latre la derapajul lui Barbu, câinele de pază al societății Cătălin Tolontan se scarpină la deontologie. Evită partizanatul, în numele unei obiectivități în acest caz păguboase, și se expune riscului de a fi considerat de Victor Ponta „de-al nostru”, adică nefăcând parte dintre cei „3.000 de oameni care ies pe stradă îndemnați de aceiași 100 care scriu pe siteurile Propagandei”. Ceea ce e și mai grav: câinele de pază se scarpină, iar politicienii cred că se gudură.

Unde dai și unde crapă, Cătălin?

Problema nu e că Tolontan prezintă faptele din mai multe unghiuri, lăsând publicul să decidă, ci că-l pune pe autorul unor inepții într-o lumină favorabilă. În SUA, astfel de gest ar echivala cu încercarea de a-i găsi justificări lui Donald Trump când vrea să construiască un zid la graniță pe banii mexicanilor.

Or, „The New York Times”, polul jurnalismului mondial de calitate, tocmai a anunțat că o susține pe Hillary Clinton înaintea primei dezbateri a candidaților prezidențiali.

• Mă găsiți și pe pagina de Facebook a blogului.