În cel mai fierbinte an de la debutul măsurătorilor meteorologice, maimuțele urlătoare din Mexic au căzut din copaci deshidratate și au murit în chinuri; elefanții, zebrele și hipopotamii din Namibia au fost uciși pentru a hrăni populația înfometată de secetă; apa vărsată abundent din cer a format viituri care au rupt hainele de pe oameni la Valencia; casele măturate de furia apelor s-au ciocnit între ele în Florida ca niște bărcuțe de hârtie când e evacuată apa din cadă după ce ai scos dopul.
A fost suficient ca temperatura medie a Terrei să ajungă cu 1,6 grade Celsius mai mare decât în epoca preindustrială pentru ca uscăciunea, viiturile și pârjolul să amenințe viețuitoarele planetei noastre cu cataclisme de porporții biblice. Deși comparația cu ce s-a întâmplat pe vremea lui Noe pare o glumă: dacă ar fi plouat atunci vreme de patruzeci de zile și patruzeci de nopți 180 de litri pe metru pătrat de precipitații în mai puţin de 12 ore, ca anul trecut în Spania, niciun om, dobitoc sau târâtoare n-ar fi supraviețuit pe nicio Arcă.
Într-un fel, a fost mai rău decât în vremea lui Noe, fiindcă, după ce s-au rupt baierele cerului – agenţia spaniolă de meteorologie a înregistrat la vest de Valencia 491 de litri de ploaie pe metru pătrat – potopul de apă a întâlnit uscăciunea.
Ieșirea violentă din matcă a râurilor și torenții de noroi cât munții n-ar fi produs atâtea pagube dacă n-ar fi fost alte cauze naturale, seceta cumplită din Spania ultimilor doi ani ducând la soluri aride, neputincioase să absoarbă asemenea cantități, ceea ce a provocat un fenomen de scurgere a apei.
E ca și cum cineva ar fi astupat cu degetul furtunul cu care-și irigă grădina și, pe un spațiu relativ mic, a împroșcat prea multă apă, iar faptul că și-a betonat o parte din curte a făcut terenul impermeabil – e o cauză artificială a dezastrului spaniol, în parte, și consecința urbanizării forțate în detrimentul zonelor naturale.
Firește, în Spania a contribuit decisiv și incompetența autorităților locale, așa cum în America, acum, Donald Trump îi mulțumește lui Joe Biden pentru că în California nu era apă în hidrant înainte de noul pârjol care a făcut scrum vilele vedetelor și e arătată cu degetul șefa departamentului de pompieri din Los Angeles. E foarte comod să cauți Acari Păun și să crezi că i-ai identificat printre femei – acesta e alt dezastru al zilelor noastre, dar are cauze nenaturale, ce țin doar de o specie insuficient evoluată care pune la conducere masculi feroce ca Donald Trump și Elon Musk. „Femeile, ha? Pur și simplu nu poți avea încredere în ele. Eva a mâncat mărul ăla; Pandora a deschis cutiuța aia oribilă; iar acum femeile sunt de vină pentru incendiile devastatoare din California”, observă, sarcastic, jurnalista Arwa Mahdawi.
S-ar putea spune ca la noi: până la Dumnezeu – care pare să asiste placid cum 2024 a devenit primul an cu o anomalie anuală a temperaturii depăşind pragul de 1,5 grade Celsius peste nivelul preindustrial, conform Serviciului Copernicus pentru Schimbări Climatice – te mânâncă sfinții, în speță, suma greșelilor pe care le-am făcut în dauna Pământului, culminând cu emisiile de gaze cu efect de seră.
Într-un București cu grade minus în ianuarie, care pune vara trecută între paranteze (la frig, e simplu să uiți cea mai caldă vară din intervalul 1900-2024, cu o temperatură medie de 22,8 grade Celsius şi o abatere termică de plus 3,5 grade Celsius faţă de media intervalului 1991-2020, iunie, iulie şi august fiind cele mai călduroase luni de vară din istorie), v-ați putea întreba de ce ar trebui să știți că, la o distanță de mai bine de 10.000 de kilometri de România, maimuțele urlătoare mor din cauza căldurii excesive.
Dar dacă faptul că maimuțele urlătoare picau din copaci ca merele – comparația îi aparține biologului Gilberto Pozo, care a fost în junglă alături de alți biologi și veterinari ca să vadă cu ochii lor efectele unor temperaturi de 45 de grade Celsius pe fondul unei secete prelungite – ne semnalează mai mult decât că încălzirea globală există și că exploatările forestiere au văduvit maimuțele de apă, umbră și hrană? Dacă ne arată nu doar cum este, ci și cum va fi?
Pozo susține că maimuțele urlătoare sunt o specie-santinelă, precum canarii din minele de cărbune. Aceștia din urmă, fiind viețuitoare mai sensibile decât omul în ceea ce privește gazele toxice, mai cu seamă monoxidul de carbon, erau folosiți pe post de sistem natural de alarmare. Ce vor face generațiile următoare când nu va mai fi nicio maimuță urlătoare și niciun canar?
Valul meu de căldură
În orașul meu cu cod roșu de căldură persistentă, răcitorul nou și scump de aer nu mai făcea față, în timpul zilei eram leoarcă și dacă mergeam pe la umbră, valorile tropicale ale temperaturii mă împiedicau să dorm noaptea, iar mie îmi stătea capul la cărți.
Pe timpul valului de căldură din iulie 2024, căutam exemple de arșiță în literatura română, în caz că vreunul dintre contestatarii căldurilor extreme avea să le folosească în dispute pe Facebook – Sun Tzu ne-a spus încă din veacul al VI-lea că trebuie să-ți cunoști dușmanul cum te cunoști pe tine dacă vrei să stăpânești arta războiului. Și găseam. Publicate în 1900: „toată noaptea a bântuit căldura apăsătoare și acuma, pe un cer senin, a răsărit soarele, amenințând cu groaznica dogoare” („Petițiunea”, I.L. Caragiale); în 1954: „seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit și a curs pe pământ” („Moartea căprioarei”, Nicolae Labiș); în 1966: „era în toiul verii. Bucureştii clocoteau în vipii ca o cetate blestemată peste care se vărsase asfalt încins” – „Fata din Java”, Vasile Voiculescu.
Și mă mai gândeam la „Căldura te va ucide prima”, subintitulată „Viața și moartea pe o planetă pârjolită” (ZYX Books, 2024). Urma să-l intervievez via Zoom pe autorul acestei cărți zguduitoare de jurnalism narativ, proeminentul om de presă american Jeff Goodell. Dar, ca jurnalist independent care mai lucrează și de acasă, perspectiva de a sta nemișcat o oră pe scaun într-un apartament lichefiat, aflat la ultimul etaj al unui bloc dogorit de dimineața până seara, nu-mi surâdea. Așa că am purces la un city break de evadare într-o oază rece, chit că spațiul de cazare în regim hotelier, dotat cu aer condiționat, se afla în buricul „insulei urbane de căldură” – de la Goodell citire, „orașele moderne sunt imperii de asfalt, beton și oțel, materiale care absorb și amplifică apoi căldura în timpul zilei și o radiază pe timp de noapte. Aparatele de aer condiționat evacuează aerul cald, exacerbând problema acumulării de căldură în mediul urban”. Însă alesesem bine: era o clădire nouă, ascunsă, prin amplasare, de soarele nemilos.
În timpul interviului cu Jeff, am dezbătut opinia sa, intitulată „Am construit lumea pentru un climat care nu mai există”. Articolul de pe CNN începe cu Third Avenue Bridge din Manhattan, pod care pivotează pentru a permite navelor să treacă și care nu nu se mai închidea corect: „era atât de cald în New York în acea zi, încât metalul din pod s-a umflat, iar mecanismul de închidere nu a funcționat. A fost nevoie ca pompierii să pulverizeze apă pe structură timp de mai multe ore pentru a o răci înainte ca podul să poată fi redeschis traficului”. De unde și concluzia: „abordarea crizei climatice nu se rezumă la construirea unei tehnologii mai bune. Trebuie să ne reconstruim lumea. Creșterea rapidă a temperaturilor și fenomenele meteorologice extreme ne obligă să regândim totul cu privire la modul în care trăim – de unde ne procurăm energia, cum ne cultivăm alimentele, cum ne construim orașele”.
Nici orașul meu nu a fost construit pentru a face față unui val de căldură precum cel din iulie 2024. Așa cum, vorba lui Goodell, omenirea nu va pune aer condiționat în oceane, în păduri și pe ogoare, nici Bucureștiul nu va avea soluții ce pot fi întrezărite acum pentru blocurile încinse de valuri de căldură extremă ce vor deveni, din excepție, regulă.
În iulie, pentru două nopți, nu mi-a mai venit în cap „Fata din Java”, un personaj fictiv dintr-o anecdotă, cum a fost considerată povestirea în ramă a lui Voiculescu: „era perna, sulul cu care oamenii din Java dorm noaptea în braţe şi pe care l-au botezat fata javaneză! Din pricina căldurilor tropicale şi a sudorilor care te inundă, dacă ai sta toată noaptea cu coapsele lipite una de alta şi cu braţele lângă trup, pielea ţi se opăreşte şi se răneşte. Când se adaugă complicaţii, se ajunge la putrezirea cărnurilor atacate de secreţiile acre şi fierbinţi ale sudorilor. Ca să te aperi de aceste neplăceri, iei în braţe şi-ţi încolăceşti coapsele în jurul acestui sul, lung cât corpul, făcut din ierburi uscate, care te desparte astfel de tine însuţi. El suge şi-n el trec toate zemurile impure pe care ţi le stoarce căldura în tot timpul somnului”.
Nu sunt alarmist din fire. Însă când ANM dezvăluie că în iulie 2024, numărul maxim lunar de nopți tropicale a fost de 29 de zile, iar suprafața afectată de prezența nopților tropicale a depășit 50 % din teritoriul țării, fiind cea mai mare din intervalul 1981 – 2024, cad pe gânduri. La următorul val de căldură, dacă vine și cu pene de curent, aș prefera să nu-mi petrec nopțile căutând soluții alternative costisitoare și poluatoare. Sau rudimentare, ca „fetele” din Java.
După noi, potopul?
În articolul de mai sus (text apărut în ediția de toamnă a publicației trimestriale „New Money”), m-am referit la interviul exclusiv cu Jeff Goodell de astă-vară, în toiul celui de-al treilea val de căldură abătut anul trecut asupra României.
Mă urmăresc cuvintele jurnalistului american din postfața cărții – pe care am avut onoarea să o traduc -, scrisă la Austin, Texas, în februarie anul trecut. Chiar și acum, când le transcriu: „Orice te mișcă, orice ți se pare frumos și inspirat în lumea ta, uită-te bine la asta acum, pentru că s-ar putea să nu mai fie acolo pentru mult timp. Mi-aș fi dorit să fi avut înțelepciunea, curajul și conducerea politică de a pune capăt dependenței noastre de combustibilii fosili acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani. S-ar fi putut evita atât de multă suferință și pierderi. Dar, ca să împrumut câteva versuri de la poetul W.S. Merwin:
aici am ajuns cu vârsta noastră
învățătura noastră, așa cum e
și speranțele noastre, așa cum sunt
invizibile înaintea noastră
neatinse și totuși posibile”.
Sper să mai am ocazia să îi iau interviuri lui Jeff pe aceste teme. Sau despre vechiul potop.
După potop, Dumnezeu i-a făgăduit lui Noe că nu se va mai nimici tot trupul prin apa potopului și nu va mai fi potop pentru stricarea pământului. Sigur, asta dacă luăm de bune scrierile care ne-au parvenit, deși știm cu certitudine din geologie că un potop care să fi acoperit toată suprafața pământului nu s-a întâmplat niciodată. Problema e că, mii de ani mai târziu de la acel eveniment cu totul fictiv sau inspirat din realitate și relatat cu multă imaginație, ne comportăm ca și cum noi am fi făcut lumea, dar am uitat să făgăduim că n-o vom strica. Și ne mai mirăm că maimuțele urlătoare urlă.
Foto: Pexels
