„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Carmen Uscatu, de la Asociația Dăruiește Viață, a definit simplu ocupația sa: lucrează în industria binelui. Slavă Cerului, pe Facebook mai circulă și vești bune, așa că sunt sigur că știți: Carmen Uscatu e una dintre doamnele care fac un spital. Sunt mândru că o cunosc, onorat că îi pot găzdui gândurile și zguduit de curajul său de a se confesa.
Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
În acest moment al vieții mele nu-s deloc modestă. Celor pe care îi întâlnesc și nu îi cunosc le spun din prima: „știi, noi facem un spital!”. Nu e vorba că mă gândesc la mine ca și cum aș fi mai multe persoane, ci că e o modalitate de a spune că există speranță în țara lui nu se poate și că niște oameni, așa, vreo 150.000, au pus mână de la mână ca să dovedească că se poate. Se poate face un SPITAL. Și tu, cel din fața mea, poți. Și tu, cel care citești aceste rânduri, poți: SMS la 8864 cu mesajul SPITAL și devii fondator.
Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Am avut tendința să spun că eu, dar apoi mi-am dat seama că încă sunt în căutarea mea. Că nu-mi sunt atât de aproape pe cât mi-aș dori. Uneori am senzația că mama, că Alexia, fiica mea de 17 ani, Oana și alte prietene mă cunosc mai bine. Ceea ce e minunat, căci nu sunt singură în căutarea mea.
Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Un străin când mi-a dat o carte în care am descoperit răspunsurile la fricile mele de atunci. Un medic când mi-a spus că vieții nu-i spui stop când nu ți-e bine și reiei viața când se normalizează situația. Că tu continui să trăiești viața așa cum e. Mama mea, nașii mei, prietenii, într-un moment al vieții mele în care pierdusem tot (pentru că așa simțeam eu). Dar datorită cărora acum pot spune că am câștigat tot și încă pe atât. O avocată care m-a întrebat: ai furat? Și pentru că nu furasem m-a ajutat să ajung aici, să pot să continui munca în industria binelui, să pot spune acum: NOI FACEM UN SPITAL. Jurnaliști și artiști care ne „obligă” să facem un spital. Au crezut atât de mult în noi și ne-au „împrumutat” imaginea și ideile lor. Oooo, nu m-aș mai opri…
Nu știu să fi făcut un mare bine, deși în mintea mea mereu sălășluiește gândul: să nu fac rău.
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Sunt vreo două (până acum) și ambele sunt legate de momente în care m-am împiedicat și m-am ridicat. Niciodată singură și întotdeauna cu ajutor nesperat. Și ar mai fi și acest spital despre care, sper eu, să pot spune: băi, acest spital a devenit un model ce a fost apoi „furat” și replicat în toată țara. Acum copiii și adulții ce devin pacienți sunt în centrul sistemului. Și totul se învârte în țara asta în jurul pacientului. Pacientul acum se simte OM când intră într-un spital. Pe vremea mea nu era așa. Pe vremea mea, pacientul era umilit. Dar asta a fost demult…
Știu, sunt o optimistă. Incurabilă.
Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Da, unii zic că aș putea scrie o carte. Sau două. Din păcate n-am atâta talent. De aceea aleg să spun aici. În 1998 am supraviețuit unui accident rutier cumplit. L-am pierdut atunci pe logodnicul meu, am avut parte de multe complicații care m-au adus încă de vreo două ori pe buza prăpastiei, iar recuperarea mea a durat vreo doi ani. Am avut, în acea perioadă, mult timp de citit, mi-am cultivat răbdarea (oare?) și mi-am găsit un soț mișto. Prietenii, familia și medicii m-au salvat.
Apoi, 12 ani ani mai târziu, când din lumea mea făceau parte oamenii ăștia pe care într-o zi viața îi ia prin surprindere rău de tot și-i pune în fața unui inamic numit cancer, am mai trecut printr-un moment dificil. Atunci mi-am vorbit în oglindă și mi-am spus că nimic foarte rău nu mi s-a întâmplat și că trebuie să lupt și să-mi asum că s-ar putea să pierd. Nu am putut însă să îmi imaginez că pot pierde dreptul de a face ce-mi place: să lupt pentru oamenii care se îmbolnăvesc, și poate de aici panica. Pe scurt: șapte oameni ne asociaserăm într-un ONG. Eu și Oana derulam proiecte în regim de voluntariat, construiam camere sterile și laboratoare, dăduserăm Ministerul Sănătății în judecată pentru discriminare, munceam pe rupte nopțile și în weekend. Patru din cei șapte au decis într-o zi că nu le mai place de noi, că nu conducem bine asociația. Au vrut să ne ia tot. Am luptat. Încrederea celor care ne fuseseră alături, prieteni, sponsori, parteneri era esențială. Esențial era ca după această luptă noi să ne putem continua activitatea. Ajutorul nesperat al unei avocate, după ce trecuserăm pe la mai mulți avocați care ne sfătuiseră să ne oprim, a fost decisiv. Am reușit, cu sprijinul ei, să finalizăm proiectele, să ne retragem apoi din asociația pe care o făcuserăm dintr-un mare entuziasm în 2009 și să înființăm a doua asociație, în 2012, în care ne derulăm și azi proiectele. Lucrurile foarte bune nu-mi ies din prima, am tras eu concluzia după cele două întâmplări.
Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Străini de istoria României sunt și copiii noștri, care nu-și pot imagina comunismul, așa cum a fost el în România. Și despre perioada aceasta gri și care și-a lăsat adânc amprenta în mentalitatea noastră, care a săpat adânc frica în conștiința noastră, îi povestesc mereu fiicei mele. Și mereu când ies în piață mă gândesc câtă bucurie și ce șansă avem acum să putem face asta. Pentru că tare mă tem că se vor închide granițele.
În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Sigur nu ați auzit de Boroaia. Dar acolo fiica mea, Alexia, când era mică, își dorea să facă facultatea. Atât e de frumos. Sau așa văd eu locul, pentru că e și locul unde eu am copilărit. Exact cum România e țara din care nu plec și nu știu de ce, așa și Boroaia e locul în care mă reîntorc cu drag.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Eh. Nu știu. Nu prea înțeleg asta cu mândria de a fi român. Sau cu faptul de a pune o etichetă pe un om în funcție de naționalitate. Mă simt bine sau rău în pielea mea în funcție de ce reușesc sau nu reușesc să gândesc, să fac.
Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Niciodată.
De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Nu am reușit să îmi dau un răspuns până acum. M-am gândit cum să mă conving să plec, da. N-am reușit. Așa că tot aici o să mă găsești și mâine.
Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Mă bucur că e zi liberă, pentru că stau cu familia, cu prietenii și niciodată nu mi-a trecut prin cap să ies la paradă. Mă înfurie aceste spectacole. Pentru că se cheltuie bani care ar putea fi folosiți astfel încât să aducă beneficii reale cetățenilor? Să sărbătorim această zi arătând că ne pasă, de exemplu, de cei defavorizați. Atât.
Foto: Radu Chindriș
– mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro
