Răspunsul la această întrebare întrebare vine de la sine: câtă vreme am ajuns să ne urâm și pe Facebook, unde suntem între prieteni, mă rog, măcar avem o idee unii despre alții, ne vom urî mult și bine. Nici nu mai contează motivul pentru care ne urâm între noi. Am putea să ne dăm unfriend și să ne tratăm cu ostilitate gravă întrucât nu ne-am angajat suficient în lupta pentru oprirea unui culturnic raional agramat întru devenirea sa ca ministru al culturii. Ori din cauză că nu ieșim în stradă pentru salvarea Muzeului Țăranului Român (apropo, pentru asta, premierul nu merită urât; doar disprețuit copios. Rușine să-i fie!). Sau am putea urî prin ricoșeu – e suficient să ne pună cineva pe wall poezii de Marius Tucă și se va trezi că are parte de aceeași „simpatie“ precum omul de la ziarul care-și urăște și cititorii care nu-l urăsc destul pe Traian Băsescu.
Și totuși e una dintre cele mai importante cuceriri ale relativ tinerei democraţii româneşti, căci, până la urmă, la scara istoriei noastre multimilenare, ce-s două decenii?: libertatea de a urî.
Iar mediul în care se manifestă cel mai bine această ură, cunoscând cea mai prolifică activitate în perioadele electorale, e cel virtual. Dacă în decembrie 1989 ne-am luat raţia de libertate, apariţia internetului ne-a arătat şi la ce poate fi bună. Azi, putem să ne urâm crâncen, între noi, dar şi pe ceilalţi, la adăpostul anonimatului, într-un sat fără câini de dimensiuni planetare.
De unde atâta ură în societatea românească? În bună măsură, ea izvorăşte din anii comunismului, în care ni se permitea să îi urâm doar pe imperialişti sau pe revizionişti (numai teoretic, apropierea de duşmanii ideologici fiind strict interzisă), având însă libertatea de a adora conducerea ţării şi a partidului. Logic, s-a strâns o frustrare uriaşă, care nu s-a risipit nici după Revoluţie. Conectarea la internet a dus această ură pe un nou făgaş, fiindcă spaţiul virtual e unul aparent fără reguli: dacă în viaţa de toate zilele, manifestările urii sunt pedepsite, pe net nu păţeşti nimic şi, oricum, nu se ştie cine eşti, întrucât te ascunzi sub un pseudonim. La noi, în mediul virtual, nimeni nu e ferit de invective.
Nu există prestigiu, carieră, demnitate care să nu fie contestate, hulite, desfiinţate.
Personalităţi de prim rang, de la Andrei Pleşu și Horia-Roman Patapievici la Mircea Cărtărescu, s-au pronunţat în această chestiune, comparând internetul cu reţeaua de canalizare a unui oraş, unde sunt deversate dejecţiile, şi deplângând faptul că sunt combătute nu ideile, ci autorii lor. Ultimii doi au și renunțat la publicistică, așa cum, permiteți-mi micul exercițiu de imaginație, orice dirijor ar renunța la baghetă dacă s-ar trezi într-o sală de concert în care spectatorii, mascați, contestă compoziția, interpretarea, muzica, până la urmă tot, într-un vacarm din care nu se mai înțelege nimic.
Scriam cândva că ar fi însă simplist să punem ura atât de prezentă pe forumurile ziarelor din România doar pe seama unei libertăţi al cărui gust l-am deprins de puţină vreme. Şi să aşteptăm cu optimism gradul de normalitate vizibil la dezbaterile găzduite de site-urile publicaţiilor din lumea civilizată.
Vă propun, pentru divertisment, alt mic exerciţiu de imaginaţie. Să mai presupunem că atunci când Mihai Eminescu scria la ziare, ar fi existat posibilitatea de a fi comentate articolele cu ajutorul internetului. Cum ar fi reacţionat anonimii cititori la scrierile unuia pe care-l chemase, auzi dumneata, Eminovici, despre Constituţie, inamovibilitatea magistraţilor, drepturile civile ale evreilor, Ardeal, cestiunea retrocedării Basarabiei? Mă tem că tot ca azi.
Poetul naţional ar fi fost terfelit, opera i-ar fi fost desfiinţată, numele, pocit în fel şi chip, înfăţişarea, batjocorită ca şi cum ar fi avut vreo legătură cu ce credea. Pentru că şi atunci era o perioadă foarte activă politic, iar pe aceste meleaguri, vedeţi bine, politica dezbină şi incită la ură. Şi ce s-a ales din acest citat al vremii lui Eminescu – „veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ peste uşurinţa cu care aruncăm la noi bunuri morale pentru care alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea publică chiar“? Nimic – nimicuţa!
Fără îndoială, există ac de cojocul urii de pe internet. Până la urmă, s-ar putea lua măsuri venind în sprijinul celor deja inventate. Să fie angajaţi oameni care să nu facă nimic altceva decât să pândească sudalmele postate, să fie perfecţionate filtrele de limbaj – bietul software, dacă îl programezi să-ţi cenzureze cuvântul anus îţi va bara şi nevinovatul manuscris! Chiar să fie interzise comentariile la anumite articole sau anonimii în sine.
Asemenea demersuri de exorcizare virtuală nu vor rezolva însă mare lucru. Vor închide un robinet, dar ura va ţâşni din altă parte, atâta vreme cât va fi alimentată de factorul politic, în stare să dezbine prietenii şi familii. Din păcate, e imposibil de estimat când politicul va juca un rol ceva mai puţin însemnat în societatea noastră şi dacă măcar generaţiile născute după Revoluţie vor trăi într-o Românie mai normală. Rămâneţi online, poate aflăm împreună.
