„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică – ajunsă azi la penultimul episod, al 99-lea – niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Cătălin Tolontan e cel mai valoros jurnalist român de după 1989. Și când zic asta, mă bazez pe faptele sale. Pe scriitura sa, pe influența sa incontestabilă, pe ideile sale noi de care la început am râs noi, ăștia, deștepții breslei. Pe lucrurile pe care le-au schimbat în societate dezvăluirile sale – mă mâhnesc nespus reacțiile de genul „de ce vine ăla de la cornere să ne spună nouă care e treaba în Sănătate”.
Cătălin nu e doar băiatul din gazetăria sportivă care a asigurat tranziția de la presa învechită la una modernă, transformând adesea un ziar de nișă în cel mai influent mijloc de informare în masă. A făcut și face investigații pentru că, hai să mă bag și eu în seamă, așa s-a făcut școală de presă la Sport: eram și reporteri, și redactori, și corespondenți, și oameni de interviu, și ce se mai cerea să fim în duminicile lucrătoare. Pe care, tot Cătălin a spus-o, n-o să ni le restituie nimeni. El le-a făcut însă pe toate astea și în calitate de șef, într-un domeniu deloc neted, măcar pentru faptul că, vorba aia, toată lumea se pricepe. Iar când schimbi domeniul – dacă e documentarea impecabilă, forma și fondul așijderea, ș-apoi cine treabă are?
Da, Tolo nu e pe locul 1 în topul simpatiei publice (deși măcar condeiul l-ar îndreptăți să ajungă la finiș după cei mari, mă rog, cei pe care-i socot eu așa – Ioan Chirilă, Victor Bănciulescu, Ovidiu Ioanițoaia). Ca slujitor al interesului public și al adevărului mai presus de orice – credeți-mă, are o deontologie jurnalistică dintre cele care calcă pe nervi! – nici nu trebuie să fie însă simpatic. Sincer, cine îl adoră pe cel care îi spune un adevăr neconvenabil?!
Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Vorba lui Radu Cosașu: „Omul acesta a visat să fie cronicar sportiv și a reușit”.
Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Cred că persoana care mă știe cel mai bine e un substantiv comun: redacția. Redacția Gazetei Sporturilor. Practic, am petrecut în ea ultimii 25 de ani, aproape toată maturitatea mea, înconjurat de multe ori cam de aceiași oameni. Ne cunoaștem slăbiciunile, vulnerabilitățile și laturile tari. Și, pentru că nu vrem să ne impresionăm unii pe alții, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori într-o relație, s-a creat o intimitate în care te arăți așa cum ești, ca-n „Lost in translation”, filmul Sofiei Coppola. Numai că ține de câteva decenii, nu de câteva zile.
Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Bine mi-au făcut și îmi fac oamenii tineri care mă acceptă în preajma lor ca să-i bat la cap despre cum cred eu că ar fi util să arate un articol. Bine mi-a făcut Tibetul și oamenii lui. Bine mi-a făcut băiatul meu, Radu, când mi-a criticat fără menajamente mereu felul în care încerc să-mi fac profesia, pentru că m-a adus mereu cu picioarele pe pământ și m-a ajutat să nu mă iau prea în serios. Despre cui fac eu bine nu e cazul să vorbesc eu.
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Momentul în care, pe la vreo 35 de ani, am dat un gol frumos la un fotbal cu prietenii. Și mă gândeam „oho, o să depășesc acest gol, o să dau altele și mai tari”. Între timp am descoperit că da, e adevărat, numai că golurile mai frumoase sunt în trecut, nu în viitor, când ajungi la o anumită vârstă. Pentru mine a fost o lecție că trebuie să trăiești în prezent. Reușesc asta? Uneori.
Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Povestea cu mamuții radioactivi, unde am greșit calculele și oamenii au măturat cu noi pe jos. Cum l-am depășit? Ne-am cerut scuze, am rectificat imediat și am trecut la următoarea știre.
Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Zilele de dinainte de căderea lui Ceaușescu, Timișoara 16 decembrie 1989, apoi ridicarea Bucureștiului în 21. Mi se pare că acolo a fost curajul fondator al generației mele și, mai ales, al generațiilor mai mari.
În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
În Transilvania.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Când am stat la coadă patru ore să mă închin câteva secunde la catafalcul Regelui Mihai, înconjurat de o solidaritate care nu venea de undeva, era acolo dintotdeauna.
Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Nu mă simt niciodată stânjenit că sunt român. Revenind la Regele Mihai, îmi amintesc vorba lui ori de câte ori simt dezamăgire: „Când vorbesc despre români, eu vorbesc despre mine”. A spus-o un om care avea toate motivele să fie amărât și decepționat. Dar n-a arătat-o, ne-a transmis mereu și mereu încredere!
De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Da, m-am gândit. Însă altă meserie decât jurnalismul nu știu să fac. Oricum, rămânerea sau plecarea unui om nu e importantă. Linia de fractură a celor 3,5 milioane de români care au emigrat este, cred, de nevindecat. Suntem o națiune deprimată, cu familiile despărțite. Vorba unei doctorițe românce care lucrează de 20 de ani în insula Samos, intervievată de Libertatea: ”Aici nu am trecut, iar în țară nu am viitor”. Sunt optimist din o mie de motive, dar plecarea atâtor frați, surori, copiii, mame și tați cred că este o piedică pe care nu văd cum o putem depăși, psihic în primul rând.
Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Eram student la ASE și, în primul an după Revoluție, am mers cu câțiva colegi la Alba Iulia. Țin minte frigul, întunericul și zâmbetul fetelor.
- Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro
