Cu un an înainte de a se săvârși dintre vii William Cuceritorul, zis și Bastardul, cartierul londonez de mai târziu Kensington e pomenit întâia dată, la 1086. Peste 927 de ani, descopăr cel mai plăcut mod de a ajunge în cartierul din zona central-vestică metropolitană a Londrei: să te aștepte un șofer la Sosiri, la terminalul 3 de la Heathrow, cu numele tău scris cu carioca pe un carton. E o deșertăciune, desigur, dar nu mai mare decât postul Magic FM. Pe care îl ascultă șoferul filipinez în drum spre Kensington, îl va asculta șoferul albanez când voi pleca din Chelsea, eu însumi, în camerele a două hoteluri, vecinii mei de acasă, din cauza cărora fetițele au inventat – mă obsedează! – jocul „Magic FM/ Vai de capul meu!“.
Momentul acela… dați-mi voie să evit clișeul acesta feisbuchist! Și totuși. Clipa cu totul specială, plăcut gâdilitoare, în care ești întrebat la recepția hotelului britanic dacă vrei să primești ziarul dimineață te face să te gândești că printul mai are zile. Ca să parafrazez un banc reamintit recent: printul nu e nici rapid ca online-ul, nici atât de influent precum televiziunea. Doar că și Internetul, și TV-ul îi zic printului „maestre“.
Vizitez splendida grădină Kensington, unde se află ultima reședință a Prințesei Inimilor, Diana. La poarta palatului, încă se mai aduc buchete, balonașe, fotomontaje naive lipite pe blocuri de desen și agățate de gard. Coincidență, în același timp are loc premiera filmului despre Diana, cu Naomi Watts în rol principal. Din „Daily Mail“ (nu cumpăr ziare populare, l-am găsit abandonat!), aflu că actrița începe să se creadă prințesă, de vreme ce a purtat rochie albă la premieră?! „The Independent“ consemnează eșecul regizoral. Iar „The Times“ observă că, în „Căderea“, regizorul Oliver Hirschbiegel filma ultimele zile din bunker-ul lui Hitler, iar în „Diana“, ultimele zile ale prințesei în bunker-ul din Kensington.
Citesc pe o bancă din Parcul Kensington, până mi se termină bateria la tabletă, cel mai zemos dialog din istoria literaturii despre o pară. Discuția se poartă între Beatrice și Virgil din romanul omonim al lui Yann Martel. După ce solicit de la recepție un adaptor (în Anglia, prizele au trei găuri, ce te faci?) pentru a-mi putea continua lectura, dar o voi face mult mai târziu, în avionul spre casă, îmi dau seama că de fapt volumul e despre împăiere. Uitam: personajele dantești sunt, aici, un maimuțoi și o măgăriță.
Umblu brambura pe artera ultracomercială Kensington High Street, fac dreapta sau stânga unde mă taie capul. Așa descopăr o căsuță unde a locuit Ezra Pound. Și așa înlemnesc, atunci când mi se năzare că îl văd aievea, pedestru, pe Jools Holland. Dar nu e celebrul pianist, compozitor și realizator al celei mai bune emisiuni muzicale moderne pe care o știu (vedeam show-urile pe TVR Cultural, ehei…). Întrucât hazardul se prăpădește de râs când ne vede, peste două zile cumpăr întâmplător un supliment al „Vanity Fair“-ului englezesc și-l văd acolo pe Holland, fotografiat alb-negru, astă-vară, în studioul său londonez.
Și așa, pe nerăsuflate, trec câteva ceasuri petrecute în cartierul londonez Kensington.
