„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Claudiu Șerban mi-e, înainte de toate, prieten. Bun și vechi. E unul dintre cei mai manierați, pedanți, stilați bărbați pe care îi cunosc. O fi un fleac, dar pe mine mă impresionează. E abonat la tot ce e nou, atent la timpuri și la sine, iar strict în prezent – gata să alerge în primul său semimaraton.
Observați că n-am scris nimic despre deceniile pe care le-a petrecut în presă, ca slujbaș sau manager. Sunt atâtea de zis despre Claudiu Șerban încât și Internetul pare mărginit, așa că voi menționa doar reinventările sale și abilitatea de a fi, adesea, înaintea vremurilor.
Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Aș improviza. Niciodată nu m-am priceput să vorbesc despre mine, probabil fiindcă mi-am propus întotdeauna prea mult. Prima impresie contează, știm cu toții, iar eu nu am dorit niciodată să las o primă impresie proastă. Ceea ce – de obicei – duce la o anumită presiune psihologică și se manifestă în societate cam cum vedem la Simona Halep, când nu-i merge jocul.
În concluzie, probabil aș încerca să explic faptul că am avut, cumva, mai multe vieți într-una singură și nu știu exact pe care eu ar fi nimerit să-l prezint.
Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Prea grea întrebarea asta. Numai gândul la răspunsul ăsta îmi provoacă panică. Există o singură persoană care m-a însoțit în toate etapele vieții: mama. Dar ăsta este un răspuns previzibil.
Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine? Binele și răul sunt niște noțiuni relative. Totul depinde inițial de percepție, apoi de desfășurarea evenimentelor. Dacă ai ajutat pe cineva să-și ia un credit și să-și cumpere un apartament mare înainte de Criză, i-ai făcut un rău. Prefer să nu evaluez situațiile în felul ăsta. Fac ceea ce pot, cu bune intenții, apoi evaluez consecințele, poate am ceva de schimbat data viitoare. Deși a zis cineva, om mare, odată, că nimic nu e mai periculos decât să analizezi situația de azi cu logica de ieri. Așa că, vezi bine, suntem cu toții niște mici marionete ale Universului, nu avem puterea de a face bine sau rău, doar ni se pare uneori.
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Nepoții au nevoie de povești frumoase și vesele. Probabil că aș alege un episod din copilărie. Să zicem, ziua în care am jucat „poarca” (un joc cu pietre și o cutie de conserve) și am câștigat de cele mai multe ori. Apoi, noaptea, la culcare, mi-am rememorat toată aventura și am adormit cu un zâmbet mare pe față. Sau momentul când m-am urcat pe bicicleta lui Dragoș, după mulți ani de pauză. Am simțit vântul pe față și senzația aia de viteză și echilibru pe care numai mersul pe două roți ți-o poate da. Am fost atât de bucuros încât mi-am cumpărat și eu o bicicletă în următoarea oră.
Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Oho, momente de-astea au fost multe. Din tot atâtea motive: dragoste, bani, carieră. La un moment dat, toate au avut un sfârșit. Așa că, aș zice eu, nu doar simți că lumea se prăbușește, ci chiar se întâmplă asta cu lumea pe care ți-ai construit-o cu multă trudă. Am avut, însă, încredere că orice sfârșit este un început. Fără excepție. Așa că am făcut mereu ce mi-a stat în putere ca noua viață să fie una mai potrivită cu mine însumi decât precedenta. „Te scoți tu și de data asta, Claudiule!” îmi spuneam în gând. Apoi strângeam din dinți și mergeam mai departe. Am lăsat în urmă afaceri ratate, iubiri, oase rupte… A fost greu, dar mi-am spus că „it is what it is!” și nimic nu a mai rămas de făcut. Un capitol s-a închis și a venit timpul să scriu un altul.
Cel mai greu a fost însă să trăiesc fără tatăl meu. L-am pierdut când eram destul de fragil – la 24 de ani – și tare mi-ar fi plăcut să pot să mă mai sfătuiesc cu el din când în când. Nu l-aș fi ascultat, firește, am fost genul care merge orbește pe propriul drum, dar mi-aș fi dorit tare mult să ascult ce are de spus. Acum am ajuns la vârsta la care el deja nu mai era și tot nu mi-a trecut dorul de a mai sta cu el la o discuție despre lume și viață.
Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Aș vorbi despre istoria pe care o cunosc, nu despre cea din cărți. Așa că i-aș vorbi despre anii ’80, cu frigul, foamea și frustrările condamnării la obediență față de niște dobitoci. E cel mai important lucru, pe care nu îl cunosc decât cei care l-au trăit. Așa se explică de ce ne îndreptăm cu viteză din nou într-acolo. Dobitocii nu s-au împăcat niciodată cu faptul că au pierdut puterea. Au stat acolo, în beciurile gândirii și au uneltit cum să se întoarcă la putere. Iar noi, ceilalți, prea ocupați cu propria noastră devenire, i-am pierdut din vedere. Uite că rău am făcut! I-am ignorat, iar ei s-au întors cu pulanele și buteliile de gaz în mână, ca să ne facă sclavi din nou.
În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Sunt multe locuri frumoase în România. Mi-e greu să aleg. Poate că într-un sat din Transilvania. Acolo e atât de frumos și atât de rupt de civilizația modernă încât ai șansa să fii cu adevărat prezent în viața ta și atent la cel de lângă tine. Dar e și un risc. S-ar putea să ți se pară plictisitor, ceea ce nu e deloc de dorit.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Atunci când am descoperit că au existat Gogu Constantinescu sau Grigore Moisil. Sau când l-am cunoscut pe profesorul meu de fizică din facultate, Druică-Zeletin. În general, de câte ori am găsit minți luminate ridicate din spațiul ăsta geografic ajuns pe mâna proștilor.
Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Asta e cu adevărat grea. Pe cine am văzut ultima oară la TV, pe Dragnea, pe Veve Dăncilă sau pe Dănuț Andrușcă?
De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Trăiesc aici fiindcă aici sunt o mulțime de oportunități. Sau, ar putea fi, cu condiția să nu mai lăsăm scroafele să ni se urce în copaci. Da, m-am gândit serios ca ar trebui să plec. Mi se întâmplă foarte des de doi ani încoace. Ba chiar am căpătat o ușoară depresie, trebuie să fac pauze de știri din ce în ce mai des ca să mă recuperez psihic. Ceea ce e o problemă în meseria mea, să recunoaștem!
Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nu simt în niciun fel de 1 decembrie. Simțeam pe vremuri de 23 august, era vară și mereu se lăsa cu distracție dacă scăpam de ochiul vigilent al Partidului. Cum aș putea să simt ceva când în anul centenar îl am pe Tudorel Toader ministru la Justiție?
Anul ăsta, de 1 decembrie, probabil o să beau ceva în cinstea țării ăsteia. O să umplu un pahar cu Veuve Clicquot și o să zic cu glas tare: „Românio, îți urez să-ți găsești și tu niște oameni de ispravă la conducere!”.
Foto: Alex Gâlmeanu
- mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro
