Pentru că trupa Vunk e pe ultima sută de metri a pregătirii concertului „Un Nou Univers” (7 octombrie, Sala Polivalentă), am făcut un interviu cu liderul trupei, Cornel Ilie. Până veți citi noul interviu,care m-a făcut să descopăr un Cornel însurat, gata să devină tată și maturizat profesional, vă propun altul – nu mai puțin relevant! – , realizat în urmă cu doi ani, despre începuturile carierei sale. Fotografii de Alex Revega.
Cornel, cum erai pe la 16-17 ani?
În liceu, venisem după o perioadă în care nu vorbisem cu nimeni, vorbesc despre școala generală. Deși participam la „Cântarea României“ și eram un fel de vedete, noi, cei care cântam în grupul școlii, eram foarte timid. Colegii îmi auzeau vocea doar când eram scos la tablă. Jucam fotbal, cântam în grupul școlii, dar în afara clasei nu aveam prieteni. În schimb, în fața blocului eram cel mai gălăgios. Pendulam între două lumi.
Ce școală şi ce liceu ai urmat?
Am fost la Școala nr. 15, apoi la Liceul „I.L. Caragiale“, secția Real. Sunt vizavi una de alta și aflate oarecum în zona în care locuiesc. Îmi erau foarte la îndemână… Și cum am terminat școala generală, am explodat! M-am adaptat repede, în liceu m-am dus în extrema cealaltă.
Erai un elev-adolescent rebel?
La liceu nu prea m-am dus. Am absentat grav!… Simțeam că trebuie să trăiesc altfel. Erau unele materii, precum Chimia și Economia, care nu îmi plăceau deloc. Știam că, oricum, nu o să-mi folosească, prin urmare nu prea le-am frecventat. La Chimie am rămas corigent pe vară, într-a XI-a, pentru că am copiat prost la teză. Am scris „t“ în loc de „+“. Doamna mi-a dat 2! În perioada liceului, printr-o conjunctură, am ajuns în TVR, unde Jeana Gheorghiu, care realiza atunci emisiunea „Salut, prieteni! “, căuta un grup de tineri care să reprezinte România la un târg de televiziune în Franța. Erau acolo vreo douăzeci de tineri, printre care și eu și încă doi prieteni. Făceam un fel de workshopuri, inventam povești, trebuia să se găsească una care să fie prezentată la târg. Făcusem noi o poveste care semăna cu „Fetița cu chibrituri“, despre ce ne imaginam noi că va fi după Revoluție (era în 1992), și ce se întâmpla – sau nu se întâmpla, de fapt. Am stat vreo trei săptămâni în Franța, am luat locul întâi, cu acel filmuleț, din vreo douăzeci și ceva de țări participante. Și când ne-am întors și voiam să chiulim, ziceam că avem treabă la Televiziune.
Nu ați atras antipatia profesorilor?
Ba da, a profului de mate, care îmi era diriginte și care nu înțelegea că se poate face și altceva în afară de școală. În rest, toți profesorii ziceau: „Da, mergeți fără probleme“. Noi, evident, aveam alte acțiuni, mergeam la biliard sau să fumăm. Proful de mate era să mă lase corigent din cauza absențelor, cu toate că făceam meditații, în particular, cu el.
De fapt, cum ai ajuns să ai o carieră în muzică? În CV-ul tău scrie că ai urmat Facultatea de Imagine şi Film…
Eu cânt la chitară din clasa a doua. Însă în perioada liceului am lăsat-o mai moale cu muzica. La 18 ani, cântam în Vank, iar în familiile noastre se discuta că trebuie să dai la facultate, că treaba cu muzica nu prea ține, că trebuie să ai un job serios. Plus că era problema cu armata – asta ne apăsa cel mai rău. Nu prea aveam bani să ne cumpărăm instrumente, nici nu aveam unde să cântăm – în afară de câte un bal de boboci. Fratele meu era student la Imagine și Film, și aşa am dat și eu acolo. Prima dată am dat examen la stat. M-am dus nepregătit și am picat al treilea. În celălalt an, am trecut toate probele, dar am picat la Fizică. Și după aia am dat la particular, la Hyperion, altfel aș fi mers în armată. Făcusem pregătire cu un director de imagine al lui Dan Pița. Am intrat, am stat trei ani și într-o zi am plecat.
Așa, pur și simplu?
Mi-am dat seama că e o mare pierdere de vreme și de bani. Simțeam că mă sufoc acolo. În cei trei ani nu am învățat nimic în plus față de ceea ce învățasem în două luni de pregătire. Ce-i drept, am văzut multe filme! (râde). Nici acum nu mi-am luat diploma de Bac pe care mi-am depus-o la ei.
Probabil s-a pierdut?!
Nu cred că voi mai avea nevoie de ea. Oricum, aveam o oarecare relaxare financiară, lucram la matinal, la Pro TV. Eram inginer de sunet, aveam un program ciudat, de la 6 la 11. Am fost printre primii angajați acolo, înainte de lansarea Pro TV-ului. Eram cel mai tânăr de la Pro, aveam 19 ani.
Cum era să-l vezi pe Călinescu – pe atunci marele Florin Călinescu – din interior?
Când a început postul să emită, nu lucram la matinal, pentru că m-am certat cu el, chiar înainte de 1 decembrie, ziua de lansare a postului. Ne-am contrat pe o chestie tehnică, nu mergea ceva și i-am zis: „Dacă te ridici și mergi cu microfonul după tine și nu cablezi, normal că nu merge“. Și m-a dat deoparte, a zis că sunt obraznic. Era ca un zeu acolo, Florin Călinescu. Și acum este… Îl respect foarte mult.
Florin Călinescu joacă în videoclipul Loredanei, cel în care faci duet cu ea. Te-a recunoscut?
Nu mă mai ține minte. Chiar dacă i-aș fi spus, nu știu dacă ar fi reținut momentul, pentru că era o presiune fantastică, incidentul s-a întâmplat chiar înainte de lansarea Pro TV-ului. Eram eu, Esca, Andi Moisescu, Cristi Mocanu, Boncea – eu fiind pe partea tehnică. Dar am prins perioada aia frumoasă, când totul fierbea. Dacă spuneai că lucrezi la Pro ți se deschideau toate ușile, toată lumea se minuna: „Wow, ce salarii aveți voi acolo!“
Așa era? Salariile erau „wow“?
Atunci așa era. Când am plecat de la ei, în 1998, aveam un salariu foarte mare… Şi am renunțat și la serviciu, și la facultate. Am zis că vreau să fac doar muzică. În Pro am fost prieten cu toată lumea, am plecat de acolo pentru că m-am certat cu șeful meu. Nu suport când cineva îmi impune ceva, doar pentru că există o diferență de poziții, dar nu îmi explică de ce trebuie sau nu să fac un anumit lucru. Ultima zi de preaviz a fost 1 aprilie.
Și nu a fost o păcăleală?
Nu. Deloc. Și de atunci am început să construiesc, la modul ori fac muzică acum, ori nu o mai fac niciodată.
Faptul că ai lucrat în Pro te-a ajutat pe partea de promovare?
Nu. Pentru mine era o provocare să plec de la Pro și să mă întorc acolo ca guest star. Și s-a întâmplat, în 2000. Era „Generația Pro“, eram în fața camerelor, iar în spate, foștii mei colegi. A fost o mare bătălie câștigată. Ușor-ușor, la sfârșitul lui 1999, am lansat prima piesă, „Noi o scoatem la capăt“. Am lansat-o la „Chestiunea Zilei“, la Florin Călinescu. Și nu, nu i-am spus: „Băi, eu sunt ăla care acum trei ani“ (râde)… Iarăși, mi s-a părut o mare victorie.
Era un mesaj al vostru, al tău, personal, cu acest „Noi o scoatem la capăt“?
Inconștient, poate că da. Logic, însă, nu avea niciun discernământ artistic. Noi am scos atunci un album, se numea „Voyeur“. Am compus zece piese care n-aveau nicio logică, dar ne-am distrat așa de mult când le-am scris și când le cântam! Au fost cele mai frumoase momente și nimic nu mă va mai întoarce la acea stare. Nu aveam nicio noimă, eram atât de sinceri! Nu exista industrie muzicală, nu erau cerințe, standarde, piedici!
Fără standarde, fără piedici, dar trupa Vank, cum vă numeaţi atunci, era ceva original!
Asta ne-a și scos la lumină. Era o formă de a nu spune aceleași lucruri pe care le spunea toată lumea. Noi aveam ironie, aveam umor. Am scris o piesă, „Lângă inima ta, vine inima mea“, cântată în duet cu Maria Radu, tocmai ca să luăm în bătaie de joc Valentine’s Day, toată povestea aia cu pernele în formă de inimioară și tot siropul aferent. Și ne-a sunat de la Pro FM Andrei Gheorghe. „Băieți, piesa asta este genială, o să fie imnul de Valentine’s Day“. „Băi, ăștia sunt nebuni, nu-și dau seama că este o parodie?“, ne tot întrebam. Și ne-am dus la Andrei în birou care ne spunea cât de geniali am fost noi cu piesa aia. Care a devenit imnul Valentine’s Day.
Versurile pe care le compui sunt diferite de toate celelalte din muzica românească. Ești, într-un fel, poet. Ce poeţi îţi plac?
Mulțumesc, este frumos ce spui, dar am citit atât de puțină poezie!… În copilărie m-am jucat foarte mult, am observat târziu că este important să ai mereu mintea curată și liberă, să poți absorbi realitatea. Probabil că ușurința de a scrie vine din ușurința de a observa. Nu știu cum îmi iese, dar mulți oameni îmi zic că se regăsesc în rândurile acelea. Cred că încalc toate legile de tehnică ale scriiturii. Mi s-a spus că este ilogic cum sunt scrise versurile melodiilor. Am dat mereu importanță versurilor, eu chiar cred că în lumea asta cuvintele au un rol important. Un cuvânt poate declanșa o luptă sau poate opri o luptă. Cum, deopotrivă, poate începe o poveste de dragoste sau o poate opri.
Cristina Bazavan îmi spunea că vrei să scrii o carte…
Aveam ideea de a scrie o carte încă de acum patru ani, dar la vremea aceea mi se părea ceva imposibil. Şi atunci am început să scriu texte scurte, despre diverse lucruri. Mi-am propus să o public până la sfârșitul lui 2014. Este puțin riscant, știu, nu aș vrea să zică lumea: „Uite, ăsta se crede și scriitor“. Ca să fiu sincer cu mine, ar trebuit să o semnez cu alt nume. Nu ştiu însă dacă o voi face. Nu mi-aș fi propus asta dacă nu m-aș fi consultat cu câțiva editori și cu niște profesori de la Litere. Le-am dat să citească ceva, prin 2005, când am scris primul text în română. Până atunci încercasem să scriu în engleză. Studiasem engleza literară cu un profesor, ca să pot scrie în limba engleză, proză și poezie. Dacă mă întrebi, nu știu de ce voiam să fac asta. Apoi am simțit că trebuie să scriu în română. Nu am tehnică, nu am urmat niciun curs de scriere creativă, cred mai mult în naturalețea lucrurilor în sine decât în felul în care înveți să le spui. Fie că este vorba despre un cântec sau despre o un text. Nu știu dacă asta se observă în textele pe care le postez pe blog.
Ești implicat în campanii umanitare… Ce te convinge să susții un caz sau o cauză?
Noi, artiștii din muzică, teatru, dans, nu avem niciun interes să păcălim, nu avem nevoie de voturi. Suntem mai credibili decât politicienii. Ar fi meschin să gândeşti că un artist ar putea face asta pentru imagine. Eu cred că puterea unui mesaj poate fi mai mare decât puterea tristeții unui caz.
