Spectacolul „Crima din strada Lourcine”, pus în scenă de Felix Alexa la Teatrul Național din București după o piesă de Eugène Labiche mai puțin cunoscută la noi, dezvăluie moderna meditație a regizorului pe marginea imaginației umane. Abilitatea lui Alexa de a sonda meandrele închipuirii e bine camuflată într-o farsă de bulevard și se sprijină pe o viziune inedită și pe o distribuție excelentă. Deopotrivă, pe scenografia rocambolescă a Andradei Chiriac, pe propriul său lighting design (priviți luminile din fotografia de mai sus și descompunerea culorilor din fundal!), precum și pe o ilustrație muzicală ce aduce Broadway-ul în Sala Atelier a Teatrului Național. Prin piesele alese – însuși faptul că sunt în limba engleză, într-o piesă a unui autor francez de vodeviluri și cuplete, e ironic – Alexa ne face, complice, cu ochiul, părând a-l parafraza pe Labiche: „Noi am râs, noi i-am făcut pe alții să râdă, sper că ni se vor ierta multe”.
Eugène Labiche, marcant moralist și maestru al comediilor de situații stârnind deliciul micii burghezii din secolul XIX, a rostit cuvintele din citatul precedent în discursul de la primirea sa în Academia Franceză. O recunoaștere destul de târzie a scrierilor unui autor pe care contemporanii îl suspectau că e popular doar datorită actorilor care jucau în piesele sale.
Atent la acest detaliu, Felix Alexa construiește cu migală, în „Crima din strada Lourcine” , o distribuție echivalentă cu tot atâtea pariuri: poți gestiona talentul clocotitor al lui Marius Manole și al lui Istvan Teglas, artiști care aproape că n-au nevoie de text pentru a-și da frâu liber expresivității? Și ce faci cu o actriță pur și simplu frumoasă precum Raluca Aprodu și cu înclinarea acesteia de a nu-și doza emfaza, din pricina tinereții sale debordante? În opinia mea, Alexa iese în câștig din această provocare: Manole (Lenglumé) și Teglas (Mistingue) compun un tandem comic devastator, iar energia lor cinematică și naturalețea cu care apar șifonați după o beție crâncenă încântă și fură spectacolul, în timp ce Raluca Aprodu (Norine) realizează un mic, dar elaborat studiu pe marginea gagului fizionomic, în ton cu tușele îngroșate deliberat din prestația actorilor epocii lui Labiche. Nu-i uit pe Mihai Calotă (Potard) și pe Victor Țăpeanu (Justin), ce semnează partituri secundare, însă consistente și bine integrate arsenalului gestual din comedia bufă.
Ceea ce m-a marcat, reiterez, e curiozitatea regizorului de a porni de la o crimă închipuită pentru a analiza de fapt crimele din mințile noastre și cât de departe putem merge crezând că ceva s-a petrecut aievea, construind raționamente și bazându-ne pe false argumente. Găsesc în acest studiu de caz o certă actualitate – oare nu așa procedăm și azi, la două secole de când a fost scrisă această piesă, lansându-ne în nesfârșite supoziții care pleacă de la fapte despre care nu știm cu siguranță că s-ar fi petrecut?
În cuvântul său din mereu atent realizatul caiet-program al pieselor de la Naționalul bucureștean, Felix Alexa ne oferă și cheia acestui spectacol savuros-amărui: „Dar oare viața noastră de fiecare zi nu înseamnă aceeași zbatere continuă, inutilă de cele mai multe ori, în încercarea de a ne justifica existența?”.
- Dacă v-a plăcut acest articol, mă găsiți și pe pagina de Facebook.
