„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Cristina Simion e unul dintre cei mai influenți oameni ai carierei mele. Nu mă laud – asta pot spune toți cei cu care a lucrat. Am cunoscut-o ca manager de presă – unul exigent, cu respect față de business, dar și față de gramatică, adevăr și relevanță. Cumva, ne-am apropiat până la amiciție. Din Germania, unde s-a stabilit, Cristina mi-a încredințat aceste gânduri. Îi mulțumesc acestui om ferm, dar și delicat, școlit și drept. A fost și rămâne un model.
Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Depinde. Nu mă cunoaște, dar vrea să mă cunoască? Nu mă cunoaște și nici nu intenționează să mă cunoască? E o ocazie socială, în care cutuma și așteptările sunt să spunem, frumos, că „ne pare bine de cunoștință”, chiar dacă uităm după câteva secunde numele celui din fața noastră? E un experiment? În general, sunt stângace în a vorbi despre mine – poate pentru că mi se pare că nu am nimic memorabil de transmis unui necunoscut. Îmi place mult mai mult să vorbesc despre ceea ce mă interesează, atunci când cred că și celălalt ar putea fi interesat.
Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Soțul meu, sora mea, mama mea, fiica mea – în registre diferite.
Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Sunt mulți oameni care mi-au făcut bine, unii dintre ei neintenționând deloc asta, alții necunoscându-mă, dar având puterea de a lua decizii care m-au afectat foarte mult, în ambele sensuri. Le sunt recunoscătoare tuturor, pentru că sunt ceea ce sunt nu doar ca sumă a alegerilor mele, dar și ca o consecință a hotărârilor sau alegerilor altora. Sună schematic și foarte general, știu, dar nu mai bine îți răspund cinstit, decât să aleg o singură persoană, cu nume și prenume, și să scriu o anecdotă? Sunt incapabilă să fac o singură alegere și, mai ales, să îi găsesc o justificare serioasă acesteia.
Cu a doua întrebare, mi-ai dat mult de gândit și nici aici nu pot răspunde precis. Mi-am trăit și îmi trăiesc viața încercând să fac bine și, dacă nu pot, evitând să fac rău. Nu reușesc întotdeauna, dar știu că încerc.
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Le-aș povesti despre anii mei de școală. Sunt deja diferențe atât de mari între lumea pe care am trăit-o eu, copil fiind, și cea pe care o trăiește fiica mea, încât îmi închipui că – în raport cu lumea nepoților mei, pe care va trebui să îi aștept încă mult timp – poveștile mele ar putea fi foarte bine asimilate literaturii fantastice. În plus, ar fi povești măcar pe alocuri amuzante… Era cu totul altceva dacă mă întrebai ce le voi povesti nepoților când vor fi ei mari. Aș vrea să ajung zilele acelea.
Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Sigur au fost mai multe, dar le-am uitat, ceea ce înseamnă că lumea mea nu s-a prăbușit cu adevărat niciodată până acum! Sunt o mare norocoasă, știu, și sunt foarte recunoscătoare lui Dumnezeu pentru acest noroc!
În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Acasă, la Iași, unde ne sunt familiile. Sau în paradisul privat al prietenilor noștri, Szi și Adi, de la Bistrița. Sau cu Gabriela și Sabin, în Maramureș sau în biblioteca lor încă necălcată (un moment pe care îl amânăm de mult). Sau mai oriunde în România, cu oameni dragi aproape. Nu avem așa de mult nostalgia locurilor, cât pe cea a prietenilor din România. Sunt foarte bucuroasă să știu că e o lungă listă de oameni care ne așteaptă cu drag. Un weekend în România nu e niciodată un weekend intim.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă. Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Mă simt, în general, bine cu mine. Iar faptul că sunt româncă e parte din identitatea mea, așa cum sunt și alte aspecte care mă definesc și pe care nu le-am ales eu – nu găsesc că e nici motiv de mândrie, nici motiv de rușine. Sunt însă multe lucruri frumoase, care țin de România, și pe care îmi face plăcere – chiar foarte multă – să le fac cunoscute altora. Mă consider un fel de ambasador mai mic al României în mediul în care trăiesc acum, pentru că „de unde veniți?” e o întrebare aproape inevitabilă, uneori pusă cu intenția poziționării, de cele mai multe ori însă din curiozitate sau ca un pretext pentru „small talk”. Mă bucură să transmit ceva bun și frumos despre România, pentru că stereotipiile stăpânesc lumea (că vrem, că nu vrem) și fiecare impresie pozitivă poate fi proiectată în viitor către mine, către fiica mea, către următorul român întâlnit (reciproca e, desigur, valabilă, oricât de mult m-ar întrista și oricât de nedrept mi s-ar părea). Sunt româncă și nu aș ascunde niciodată asta; sunt, în același timp, un cetățean european – prin valori și principii, prin profesia mea, prin cultura, prin familiaritatea cu mai multe țări și mai multe limbi. Am întâlnit și oameni care, doar pentru că vin din România, mi-au întors spatele (la propriu), dar și pe cineva care mi-a spus că a mai cunoscut un român, pe Sergiu Celibidache (cred că a spus-o ca să mă facă să mă simt bine și i-am fost recunoscătoare pentru asta)! Iar experiența ultimilor ani m-a îmbogățit enorm, pentru că am învățat multe despre toleranță abia când m-am descoperit parte a unei minorități față de care există multe reticențe și prejudecăți. E ușor și poate chiar tentant să faci judecăți de valoare din poziția confortabilă a „majoritarului”. Abia când te regăsești „minoritar” înțelegi pe deplin ce gust au prejudecățile întoarse împotriva ta. Sigur, experiențele neplăcute te pot și înrăi – depinde ce alegi să înțelegi din ele.
De ce nu mai trăiești în România?
A fost o alegere personală, pentru care mi-am luat timp de reflecție. Deși au fost mai multe motive, cel hotărâtor a fost legat de viața privată. A fost cea mai bună decizie pentru familia noastră și, deși a trebuit să fac sacrificii personale și profesionale, depărtându-mă de familia lărgită, de prietenii vechi, de un traseu profesional pentru care muncisem din greu și pe care a trebuit în cele din urmă să îl abandonez, nu regret această alegere. Am învățat și învăț foarte mult! Pentru că am plecat târziu în viață, resimt destul de mult efortul de adaptare pe care îl fac. Ceea ce se întâmplă în România însă mă preocupă mult și îmi iau mult timp să urmăresc știrile, să înțeleg dincolo de aparențe, să comunic cu prietenii din țară. Sunt câțiva lideri de opinie ale căror luări de poziție le urmăresc constant, pentru că am încredere în ei și în felul în care transcriu ei semnificațiile evenimentelor. Deși sunt, profesional și personal, în contact permanent cu România, recunosc că încep să nu mai înțeleg unele lucruri pe care le văd. Cum ar fi extrema polarizare a societății pe (aproape) orice subiecte lansate în spațiul public. Sau pozițiile publice surprinzătoare ale unor oameni pe care i-am cunoscut și i-am prețuit.
Ce faci de 1 decembrie de obicei?
Petrec cu alți prieteni români, chiar dacă nu întotdeauna exact de întâi decembrie. Știu bine că, din țară, poate suna a „festivism”, dar te asigur că avem nevoie de aceste ancore. De elementele identitare care ne ajută să supraviețuim fără să ne pierdem, căci a te integra nu înseamnă să-ți uiți sau să-ți negi trecutul, familia, personalitatea. Am nevoie de ia pe care în țară nu am purtat-o aproape niciodată. De colindele de Crăciun. De limba vorbită cu plăcere zi de zi – ba chiar cu căutată eleganță, uneori. De artiștii și scriitorii care ne vizitează din când în când și de cărțile pe care le tot aduc eu sau pe care mi le aduc prietenii. Și de ei, de prietenii mei, ai noștri, întotdeauna bineveniți. Am ales să plec din România (unde revin destul de des, de altfel), dar România nu va pleca niciodată din mine. Nu e laudă, nu e promisiune, e un dat.
– mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro
