În afară de Klaus Iohannis, outsiderul alegerilor prezidenţiale de duminica trecută, scrutinul a mai dat un câştigător pe care l-a recunoscut inclusiv tabăra învinşilor: reţelele sociale.
Dar cum s-a putut petrece asta, într-o ţară în care, totuşi, Internetul nu e atât de folosit ca în ţările europene fruntaşe în domeniu şi tot ce e important pare să aibă loc pe micul ecran?
În primul rând, dincolo de participarea la vot a “Partidului Facebook”, ai cărui membri au absentat până acum de la urne, victoria electorală are de-a face cu modul în care sunt distribuite informaţiile. Televiziunea, care a adus presa scrisă la sapă de lemn şi atrage toţi banii mari de pe piaţă, s-a dovedit neputincioasă la capitolul răspândire. RTV, Antena 3 şi, într-o măsură mai mică, dar semnificativă, Realitatea TV şi TVR, au dezinformat şi au manipulat audienţa, însă n-au putut concura clickurile omniprezente. Sunt nişte posturi mici, pe când reţelele sociale sunt răspândite şi în locurile în care nu există cablu şi, mai ales, în diaspora, acolo unde, dacă informaţiile difuzate de televiziunile favorabile lui Ponta ajung, ajung nu sub forma “ce a dat RTV” ci “iată ce a mai dat RTV”, adică o informaţie comentată. În plus, în 2014, ştirile nu mai sunt decise de ce e relevant, ci de cât sunt de accesate. Or, o ştire de pe RTV ticălos construită, filmată omisiv, difuzată în disperare de cauză (încercând să repare minciuna sfruntată a Gabrielei Vrânceanu Firea, chipurile, aproape de Londra era o secţie de votare goală) şi comentată tendenţios – la Paris nu erau cozi în ziua turului 2! – se pierdea în eter în raport cu cu sutele de fotografii de pe Facebook care demonstrau contrariul. Bref, în timp ce televiziunea pro-Ponta se adresa doar publicului său, deja convins, Internetul era folosit de mulţi cei care încă nu erau convinşi.
Înfrângerea lui Ponta din media e şi consecinţa unui mod depăşit de a face presă. Întreaga propagandă roşie a utilizat mijloace nouăzeciste de expresie, când presa era, precum societatea, în derivă şi dezordine: demonizarea adversarului; încălcări ale unei deontologii elementare (la RTV şi Antena 3, în ziua decisivă a alegerilor s-a făcut campanie electorală pe faţă pentru Ponta, TVR n-a difuzat manifestaţiile de vineri seara, RTV le-a prezentat pro-Ponta, deşi fuseseră anti toată ziulica!) ; aruncarea în prima linie a unor ziarişti compromişi (Lavinia Şandru era în conflict de interese când s-a aşezat în genunchi faţă de Ponta la dezbaterea de la Realitatea) sau Monica Ghiurco (prestaţie ostilă în timpul emisiunii cu Elena Udrea). În acest timp, pe Internet se desfăşura o campanie simpatică, în care ironia era principala armă: Victor Ponta nu era, cum apărea Iohannis reflectat la TV, un trădător care vinde copii şi ai cărui părinţi stau într-o locuinţă de lux din Germania, ci Mickey Mouse! Cazul cel mai ilustrativ pentru înfrângere a fost, paradoxal, al lui Mircea Badea. La fel de urmărit, pe Net ca şi la televizor, Badea şi-a erodat singur pseudo-autoritatea, ajungând să fie privit nu ca un lider de opinie, ci ca un fapt divers, care generează trafic, dar nu şi influenţă. Prietenii săi din reţelele sociale nu sunt adevăraţi – aşa cum mulţi dintre cei ai lui Ponta de pe Facebook nu sunt veritabili, aprecierile lor fiind cumpărate – ci doar curioşi.
Excepţia care confirmă regula a fost dată de Digi 24, postul TV cel mai respectat în campania electorală. Succesul său s-a bazat pe o imagine şi o grafică moderne, dezbateri echilibrate, feţe care nu sunt uzate ori compromise, produse jurnalistice corecte şi interesante (documentarele despre cei doi candidaţi).
Rezumând, televiziunea cu mijloace învechite a pierdut lupta cu Internetul şi pentru că la TV există numai pagina întâi (practic, tot ce apare e prezentat ca fiind cel mai important), pe când pe Internet publicul primeşte şi informaţii personalizate, graţie algoritmului Facebook: la televizor, programul e stabilit de nişte oameni care doar bănuiesc ce vrea audienţa şi prezentat de aceleaşi chipuri obosite şi neprietenoase, pe când pe Facebook ştirile ne sunt date şi comentate de prietenii noştri, de facto, agregatori de ştiri care nu ne-au fost băgaţi pe gât,ci i-am ales noi.
În fine, publicul de Net a fost altfel educat. Aşa-numitul “glonţ de argint” pe care tabăra lui Ponta l-a tras neconvingător şi în aer la cele două dezbateri TV n-avea nicio şansă în faţa unei ploi de “gloanţe de argint” trase minut de minut în reţelele sociale. Televiziunile pro-Ponta au încercat să-şi dreseze publicul aruncându-i un ciolan mare. Or, după cum observa Andrew Breitbart referindu-se la noile mijloace de informare în masă, a dresa un câine presupune să nu îi dai toate recompensele deodată: una câte una, pentru fiecare reacţie adecvată, ceea ce s-a întâmplat în reţelele sociale. Nu în ultimul rând, în termeni de audienţă, măsurarea acesteia la TV e învechită şi, în fond, o generalizare. Pe Facebook, avem însă notificările, devenite mai urmărite decât orice punct de audienţă, întrucât au de-a face cu noi, nu cu o medie rotunjită de statistică.
Dacă mai doriţi un argument, îl adaug, deşi îl ştiţi toţi: televizorul e acel dispozitiv care funcţionează îndeobşte într-o incintă şi e conectat la două cabluri, pe când telefonul nu mai are fir şi merge şi la metrou.
* Articolul a fost scris pentru http://claudiuserban.ro/
