„Un spectacol, atunci când este reușit, îi face pe actori și pe spectatori să vibreze în același timp. Simultan, exact ca într-un act de dragoste”, îmi spune Andrei Șerban, în studioul Rock FM unde îmi acordă un interviu, înainte de avanpremiera din decembrie a noului său spectacol de la Teatrul Bulandra, „Oedip”, adaptare excepțională a îndrăznețului dramaturg britanic Robert Icke după textul lui Sofocle.
M-am documentat cât am putut înainte de întâlnirea cu cel mai important regizor român de teatru și de operă. Încercam să înțeleg de ce creatorul „Troienelor” a avut nevoie de adaptarea contemporană a lui Icke pentru o montare – mai întâi la Cluj, apoi, una diferită, deși bazată pe același text, la teatrul bucureștean care l-a cizelat pentru marile scene ale lumii – a primei tragedii grecești despre crimă și pedeapsă. Am fost pus în gardă de substratul noii viziuni asupra unei opere antice de neliniștile oglindite de autorul căruia Șerban îi ceruse textul: „Oricine greșește din când în când. Oricine deviază de la plan. Dar ce facem când greșelile noastre au fost deja comise? Dacă greșelile noastre sunt planul? Dacă acele greșeli nu mai pot fi îndreptate? Ce este soarta noastră? Suntem doar actorii unui scenariu deja scris? De părinții noștri? De zei? De trupurile noastre? Cum putem vedea prin noi pentru a opri totul înainte de a fi prea târziu? Cum ne putem cunoaște vreodată suficient de bine?”.
Când Andrei Șerban mi-a spus că „o adaptare contemporană te duce în alt registru. Tragedia veche are un caracter universal, atinge sau ar trebui să atingă orice om, din orice epocă. O adaptare strict contemporană pierde conexiunea cu linia filosofică”, am știut că găsise în textul lui Icke ideile care se vor transforma pe scena celui mai apreciat teatru din țară într-o montare de excepție. Va fi găsit actualitatea unei tragedii antice fără să pună accent pe contemporan, ci pe legătura mai profundă dintre oameni, atunci și acum.
Acea legătură e dragostea.
Deoarece e atât de îndrăgostit de această meserie, regizorul octogenar Andrei Șerban, preocupat încă din tinerețe de faptul că trăim un timp împrumutat, ne aduce sub ochi niște cifre electronice indicând scurgerea de neoprit a timpului dintr-un thriller politic. Însă, prin mijloace artistice rafinate în șase decenii de regizorat prestigios, pare că regizorul oprește acel cronometru. Ca prin farmec, la „Oedip” trăim un timp suspendat în sala de spectacol, intrați într-o poveste, cea mai cumplită dintre toate, pe care o cunoaștem și totuși o urmărim cu sufletul la gură. Așa cum înțelegem toți, fără să o cunoaștem, greaca veche a personajului Tiresias-femeie.
Cu „Oedip”, Andrei Șerban și noua sa tragedie greacă ne fac să redescoperim America, țara care l-a adoptat, simbol al libertății. Libertatea de se pune în discuție orice. În „Oedip”, Șerban va păstra spiritul american al montării lui Icke. Vedem chipul lui Oedip jucat de Vlad Zamfirescu, în rolul marii consacrări actoricești, pe afișele de campanie, ce reproduc iconicul poster electoral al lui Barack Obama, cu un design al artistului Shepard Fairey după o imagine a fotojurnalistului Mannie Garcia. Găsim și în transpunerile românești ale „Oedip”-ului lui Icke controversa certificatului de naștere, laitmotiv al adversarilor președintelui Obama. Din același sentiment, de această dată față de propria sa conștiință, regizorul, care a renunțat la conducerea catedrei de la New York când spiritul timpului din SUA s-a „trezit” prea tare, face ca la București spectacolul să nu se împiedice de politic, folosit doar ca pretext.
Din dragoste pentru „Trilogia antică” și pentru momentul de naștere al teatrului românesc de anvergură universală pe care l-a provocat cu acel spectacol, „în acest «Oedip», personajul Tiresias readuce la viață scurte pasaje din acel spectacol, ca un omagiu pe care îl aduc compozitoarei Liz Swados, lui Ellen Stewart, «Mama boemilor lumii», cât și tuturor actorilor care au participat în diverse țări la facerea ei”, a mărturisit Șerban. Bun venit pentru Ana Ioana Macaria în universul antic reclădit de Andrei Șerban! Actrița face aici un rol cât o carieră. Și așa cum „Trilogia” a marcat o naștere, în „Oedip” vedem proiectat locul din care ne tragem toți – „Originea lumii” („L’Origine du monde”), tabloul artistului francez Gustave Courbet. Ne șochează, cu toate că e ceva ce știe oricine, așa cum ne șochează semnificațiile gestului când fața lui Oedip coboară între picioarele Iocastei.
„Oedip” e spectacolul nemuririi lui Andrei Șerban. Orbiți de frumusețea unei reprezentații și de complexitate unei glisări minunate pe axa timpului, spectatorii vor pleca iluminați după ce se vor fi stins ropotele de aplauze cuvenite unei osmoze de grație a echipei ce face cinste marii tradiții de la Bulandra. Știu tot de la Andrei Șerban semnificația acestei iluminări oferite de o piesă care înnobilează stagiunea teatrală: „Durerea nu este totul. Există ceva dincolo de durere – numai vechii greci au înțeles asta, nimeni după ei nu a înțeles. Există un fel de înțelegere”.
În încheiere, fie-mi îngăduit să citez dintr-o cronică scrisă la cald, imediat după ce am văzut „Oedip” la Bulandra, pentru numărul din februarie al publicației „Zile și Nopți”: „Din iubire pentru actori, Andrei Șerban pune în valoare ca nimeni altul calitățile artistice excepționale ale lui Vlad Zamfirescu, Cerasela Iosifescu, Andi Vasluianu, Manuela Ciucur, Ana Ioana Macaria, Adrian Ciobanu sau Lucian Ifrim. Cu «Oedip», Andrei Șerban arată că ne iubește și nu știu nicio veste mai bună pe care ne-ar putea-o da teatrul românesc”.
