Cuvântul război rostit la Național sună teribil de autentic
„Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals”, ambițiosul debut regizoral la TNB al tânărului Botond Nagy cu punerea în scenă a excelentului text scris de un dramaturg român de anvergură universală, Matei Vișniec, e un spectacol mare.
Teatrul Național din București face, cu această piesă, ceea ce trebuie să facă un Teatru Național: aduce în fața publicului cea mai preocupantă temă din actualitate, războiul. „Nu ştiam în urmă cu 23 de ani că piesa mea va rămâne de actualitate. Astăzi mă gândesc la mamele soldaţilor morţi în Ucraina. Şi mă gândesc cu oroare în special la mamele din Rusia cărora le este interzis practic să-şi exprime durerea în urma pierderii fiilor lor. (…) Regimul încarnat de Putin le alocă sume importante de bani familiilor care şi-au pierdut fiii cu condiţia să tacă şi să nu emită nici o critică faţă de agresiunea barbară a Rusiei împotriva Ucrainei. Rămâne deci în mod tragic foarte actuală tema mamelor care nu-şi pot trăi doliul, cărora li se ia dreptul de a-şi îngropa copiii după datinile ancestrale şi cărora li se interzice să plângă în public…”, susține azi Matei Vișniec.
După premiera de aseară, prima mea concluzie e următoarea: reușita montării se bazează pe alcătuirea unei echipe, de creație și tehnică, pentru care includerea într-un proiect de o asemenea valoare a stimulat bucuria nudă, uneori rătăcită în teatrul românesc, de a participa, pur și simplu. Din public, a părut că tuturor membrilor echipei le-a plăcut să contribuie la o montare aureolată de o viziune regizorală inedită, rotundă, încorporând scene de divertisment sadea într-o punere în scenă de un rar dramatism.
Pe rândul din fața celui în care am stat aseară la Sala Studio, am zărit-o pe Mariana Mihuț, protagonista din „Băieții de zinc”, bazată pe romanul documentar al Svetlanei Aleksievici, cu o dramatizare și o adaptare scenică semnate Yuri Kordonsky – spectacolul de la Bulandra despre mame care-și pierd fiii în război. Nu știu dacă marii actrițe i-a plăcut „Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals”. Știu că mi-a plăcut mie. Iată de ce:
- e un text excepțional, o meditație despre viața morților, despre viața de după viață („dacă totul are un început și un sfârșit, înseamnă că și moartea are un început și un sfârșit. Totul e să avem răbdare” a fost un mesaj proiectat pe cortină), dar și despre „o ţară în care o mamă fericită este o mamă care ştie unde se află îngropat fiul ei”.
- redă o mișcare scenică, închipuită de regizor, plină de vitalitate și subtilitate (vezi secvențele de sincron), care îl evidențiază pe actorul, DansActorul și atletul Lari Giorgescu, un om-de-cauciuc înzestrat cu știința și tehnica de a conferi expresivitate artistică și motrică singulară.
- pune în adevărata valoare un cuplu scenic de mari actori, Maia Morgenstern și Marius Bodochi, pe care bagheta regizorală i-a dirijat spre o zonă de confort a receptorului exigent, spațiul curat al interpretării simple, oneste.
- valorizează rostirea clară – cu accentul, înălțimea sunetelor și pauza dintre unitățile lingvistice potrivite – a tuturor actorilor de pe scenă, de la Ada Galeș la Ciprian Nicula.
- e un triumf sonor, de la muzica originală (Claudiu Urse, care semnează și Sound design-ul) la prestațiile live excelente (Cosmin Dominte, Aylin Cadîr, Silviu Mircescu, Răzvan Oprea, Florin Călbăjos). Încă o dată, am simțit că tânărul Botond Nagy a încurajat potențialul fiecărui actant de a face ce îi place în mod real.
- are un univers vizual (scenografie – Andreea Săndulescu, Light design – Cristian Niculescu) bogat, cu costume fabuloase, echilibru cromatic și elemente scenice moderne. Travesti-ul lui Mihai Calotă și al lui Silviu Mircescu, dublat de intonații potrivite, e o pildă de kitsch bine pus în scenă.
Am cunoscut războiul prin intermediul poveștilor din familie – e drept, nu știu ce a făcut unchiul mamei în război, ci doar după ce a fost luat prizonier: doi ani de Transnistria și șapte de Siberia (nouă ani e cam mult chiar și pentru un ungur). Așa cum am scris în publicația Zugzwang, am zărit urmele războiului într-o documentare în care am traversat Serbia, în decembrie 1996. Din microbuz, am văzut că listele de morți dădeau pe dinafară, iar după ce s-au umplut panotajele Primăriei, cele pe care sunt afișe cu concerte pe timp de pace, foile cu decedați au fost prinse de copaci, în cuie. Mai știu de la o fostă colegă din Serbia, era șefă de marketing la multinaționala la care lucram, că nepoțica ei a aflat abia după război că în sticlele de Coca Cola e de fapt un lichid de culoarea cernelii care se poate bea – până atunci, toate peturile erau umplute cu benzină. Piesa mi-a răscolit acele amintiri.
Cu spectacolul „Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals”, regizorul Botond Nagy aduce o perspectivă zguduitoare, dar și sardonică, asupra unei tragedii est-europene. Pe fondul odioasei invazii rusești din Ucraina, cuvântul război rostit la Național sună teribil de autentic.
5***** din 5
– #HGreviews
