Expansionist al teritoriului teatral, Radu Afrim vrea din ce în ce mai mult teren care să-i satisfacă poftele de a umple sardanapalic scena cu expresivitate artistică.
Ca regizor, Radu Afrim descoperă, șlefuiește și potențează, în toată țara pe unde montează, talentul tinerilor artiști, lucrând în profunzime replica și mimica, pe actorie, pe meserie.
E un strașnic și unic observator a ceea ce în teatru se numește curentul realismului de zi cu zi – dramaturgul norvegian Arne Lygre e exponent de seamă al acestei mișcări – ridicând, prin mijloace ce țin de subtilitățile artei dramatice, banalul la rangul de extraordinar și conferind micilor tragedii dimensiuni zguduitoare.
Forțează superlativele, din poziția de cel mai însemnat creator de univers sonor al teatrului românesc, prin inserții și selecții de zgomote naturale și acorduri care definesc natura uriașei sale pasiuni muzicale pentru disco, synth-pop, rock și ce mai reprezintă sunetele care l-au impregnat. Vocea universului sonor, de la greieri la crâmpeie de piese celebre, a lui Radu Afrim e gravă și înaltă, sardonică, de necomparat și de neîncadrat, ca Asaf Avidan. Chicotitul recurent, dar și interpretările live – voce și chitară – ale incredibil de hărăzitului puști Andrei Pleșa vor răsuna în urechile celor ce vor merge la acest spectacol.
Vizual fără rival, Afrim pune în scenă, în tipare diferite, dar care păstrează elemente comune ale ceea ce e deja un stil cinematografic, o priveliște ce răsplătește ocularul și-i conferă importanța unui actant.
Preocupat de spațialitate și de mișcare, îi taie partea regelui statornicei sale colaboratoare, Flavia Giurgiu, a cărei coregrafie din „Trilogia memoriei” l-a făcut pe dramaturg, mărturisește Radu, să întrebe de lecțiile de coregrafie pe care le-ar fi luat actorii.
Însă în „Trilogia memoriei”, Radu Afrim a vrut și mai mult: a semnat, alături de Daniel Nae, decorul, și, alături de Ștefăniță Rezeanu, lighting design-ul. Așa au apărut malurile unui râu săpat în scenă care apropie și desparte, stropește și alină, anticipă fiecare act al trilogiei; ambianța împovărătoare; precum și unul dintre cele mai fecunde jocuri optice ale actualei stagiuni: scena în care o oglindă reflectă ca într-o retrovizoare profilurile fiecărui membru al unei familii cândva fericite și complete.
În viziunea lui Radu Afrim, textele scrise de Arne Lygre glisează pe axa timpului, la extremitățile și la miezul întâmplării, în elementul comun al celor trei povești – cel mai negru coșmar al unui părinte, pierderea unui copil. Uneori, curgerea sare din cronologie, ca acul unui pick-up. La final, poveștile și personajele se vor împleti subtil, o îmbinare neforțată, naturală, de maestru, care nu are nevoie de lovituri de teatru ostentative pentru a-și argumenta narațiunea. „Trilogia memoriei” se scufundă în adâncurile condiției umane contemporane pentru a căuta înțelesuri – le va găsi pe multe, grație unei abordări moderne, așa se face teatru în Europa de azi, printr-un lexic minimalist.
Arne Lygre, a cărui operă dramatică punctează simultan la capitolele enigmatic și accesibil, e socotit un demn continuator al marelui teatru norvegian, de la Henrik Ibsen la Jon Fosse, caracterizat cu o excepțională forță descriptică de Brigitte Salimo „Le Monde”: „știe să lovească unde doare mai tare”. Ce face Lygre, cu o simplitate pe care doar talentul ți-o poate da, este să sucească discursul personajelor de la persoana întâi la persoana a treia în același segment. Efectul e că totul se transformă într-o complicitate și un dialog cu spectatorul. Iar când personajele rostesc o replică, urmată de confesivul „am spus”, mi s-a părut o referință la una dintre pur și simplu cele mai frumoase poezii dramatice, „Pot să ating zise el”, de e.e. cummings:
„Pot să ating zise el
(o să ţip zise ea
numai o dată zise el)
e plăcut zise ea…” – am folosit traducerea lui Petru Dimofte. Poezia întreagă a declamat-o în original, cândva, actorul Lari Giorgescu, doar pentru mine și ascultători, într-o superbă și intimă simbioză a amiciției cu arta recitativă.
În același timp, „Trilogia memoriei” e actorie dusă la inefabil, grație celor șapte fantastici Claudiu Mihail, Romaniţa Ionescu, Alex Calangiu, Vlad Udrescu, Raluca Păun, Ramona Drăgulescu, Mihai Andrei Pleșa. În coordonarea regizorului, secvențele de dragoste dintre personajele interpretate de Vlad Udrescu și de Alex Calangiu sunt cele mai puternice văzute pe scenele românești ale stagiunii, pendulând cu dezinvoltură între râs și tragedie fără să cadă în ridicol. Risc să compar mere cu pere, dar după ce i-am văzut recent pe Vlad Udrescu în „câine cu om. câine fără om” și pe Alex Calangiu în „Libertate”, am crezut că asistasem la niște piscuri personale. În „Trilogia memoriei”, împreună și separat, ambii le-au depășit lejer.
Apreciez în mod deosebit, fără să fiu singurul, la Radu Afrim faptul că pune în scenă autori români contemporani. O spun cu destulă tristețe, dacă n-ar fi el, orice manager de teatru ar spune „fugi, dom’le, de-aci, că rămâne sala goală” când ar auzi de autori autohtoni, mai ales, din generațiile de după 1989. Apreciez și mai mult însă faptul că, de această dată, Radu Afrim ne face cunoștință cu un mare dramaturg norvegian. Explicația mea e simplă: a căutat în „Trilogia memoriei” ceea ce nu se găsește în paginile dramaturgilor români, de ieri sau de azi. Și a găsit, prieteni, și cum a mai găsit!
Foto: Albert Dobrin
