„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Diana Oncioiu face cinste noului val al jurnalismului independent de la noi. E un reporter de toată isprava, care tratează subiectele de pe Dela0 sau Să fie lumină cu tenacitate, competență și elocință. O privesc pe Diana cu vie simpatie, e o fată talentată și cumsecade.
Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că îmi place mult să dansez și chiar dansez bine; că mă simt mult mai confortabil să ascult decât să vorbesc; că sunt destul de apucată, a se citi repezită; că pot fi a naibii de enervantă și uneori egoistă. Dacă e interesat de ce fac i-aș spune simplu că sunt jurnalist și că scriu pentru a dărâma prejudecăți.
Care este persoana cea mai apropiată de tine?
E omul care stă în fiecare dimineață, de cinci ani de zile, la o aruncătură de laptop și o cafea de mine. Pentru că noi nu împărțim doar cafeau, ci și meseria.
Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Zic eu că mi-au făcut un bine toți oamenii care m-au provocat să ies din zonele mele de confort, care m-au lăsat să-mi fac greșelile și care au rămas și după ce mi-au văzut defectele. Cui i-am făcut eu bine? Greu de spus. Uneori sper ca ce scriu să genereze un bine cât de mic pentru cei despre care scriu. Alteori îmi spun că dacă scrisul nu a reușit să facă asta poate reușesc eu la o scară mică în calitate de donator. E greu însă să aduci binele acolo unde lipsurile s-au transmis din generație în generație. Dar nu mă las, pentru că dacă am învățat ceva din experiența de donator este că trebuie să fii constant. Și să nu te crezi vreun salvator. Și să vorbești despre asta nu din lipsă din modestie, ci pentru a le transmite celorlalți că se poate și, bineînțeles, pentru a mai dărâma niște prejudecăți.
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Le-aș povesti despre unele dintre locurile în care m-a purtat această meserie a mea. De cele mai multe ori sunt locuri de care nu ai vrea neapărat să știi pentru că îți strică zen-ul. Dar eu știu să povestesc aceste locuri pentru că am ajuns la oameni. Și îmi doresc ca nepoții mei să vadă mereu omul, nu eticheta pusă în baza unor prejudecăți, mituri, clișee.
Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Am în jurul meu oameni care și-au pierdut partenerul, mama, tatăl, copilul. M-aș simți o impostoare să scriu despre suferințele mele ca despre momente în care am simțit că se prăbușește lumea peste mine.
Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui strain și de ce?
I-aș povesti despre Holocaustul din România. Cred că am dezvoltat o mică obsesie față de încercarea noastră continuă de a nu vorbi despre lucrurile care strică poza țării. Cum era vorba aceea – de ce să lăsăm adevărul să stea în calea unei povești frumoase? Așa e și cu istoria aceasta a noastră. De ce să stricăm poza cu strămoșii daci, cu domnitorii viteji și ctitorii de biserici amintind niște episoade criminale? Mai bine dăm mână cu mână și o punem de o horă a veseliei. Eu nu. I-aș povesti despre metodele dezvoltate de statul român pentru a scăpa de 300.000 de evrei, căci au trebuit găsite “soluții” în lipsa camerelor de gazare. I-aș povesti despre supraviețuitori. Cred că noi toți ar trebui să le cunoaștem poveștile. Și în acest sens i-aș da să citească interviurile făcute de Vlad Stoicescu și Andrei Crăciun cu cei care au supraviețuit genocidului. Și i-aș povesti despre eforturile depuse pentru a șterge acest episod din istoria noastră.
Și i-aș mai povesti despre un decembrie 1989, așa cum a fost el trăit într-un apartament de două camere din Brașov. I-aș povesti despre adulții înghesuiți pe un hol, căci holul era cel mai sigur loc, care plângeau de bucurie și de teamă în același timp; despre copiii înghesuiți pe același hol care auzeau pentru prima oară focuri de arme și care au înțeles rapid că de acum pot mâzgăli poza cu Nicolae Ceaușescu fără să fie mustrați. Aveam cinci ani la Revoluție, dar îmi amintesc fiecare persoană care a poposit pe holul apartamentului nostru. Îmi amintesc cum am fugit noaptea pentru că alor mei nu li se mai părea sigur să rămânem în apartament. Mergeam în șir, lipiți de peretele blocului fără să scoatem un sunet. Și îmi amintesc cum s-a trecut de la bucuria pe întuneric la bucuria la vedere.
În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Sunt cam multe locuri. La Fundata – Brașov pentru că aici mi-am petrecut copilăria și este absolut superb. Ah, și pentru că iubesc bulzul cu brânză în coajă de brad făcut pe soba bunicii, care are mai bine de 100 de ani (soba). Apoi, mi se par superbe satele săsești – Criț, Cloașterf, Saschiz. Cund în Mureș este iar un loc minunat. Și mâncarea acolo e foarte bună. La mine orice călătorie e musai să fie și una culinară ca să fie de succes.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Nu mă încearcă astfel de sentimente.
Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Nici astfel de sentimente nu mă încearcă. Nu mi-am ascuns niciodată naționalitatea, dar nici nu am făcut un caz extraordinar din ea. Dacă m-ai trezi noaptea din somn și m-ai întreba ce sunt nu ți-aș răspunde niciodată cu: „Sunt româncă”. Și nu din rușine, ci din simplu fapt că nu e naționalitatea primul lucru care mă definește. În plus, pe mine naționalismul etnic mă cam sperie. E probabil și o consecință a studiilor pe care le-am urmat.
De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Nu doar că m-am gândit, dar am și plecat. Am plecat în 2010 la studii în Amsterdam și eram sigură că nu mă voi întoarce. Am revenit în 2012 cu gândul de a pleca din nou. Am rămas. Am început să scriu la Dela0.ro și nu am mai plecat. Mă țin încă de scris. Și asta mă face să rămân.
Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Cât am lucrat în televiziune de 1 decembrie monitorizam politicienii de la paradă, scriam știri cu politicienii la paradă, chestiuni de genul acesta. Altfel nu am fost niciodată la paradă, nici nu îmi doresc. Îmi place fasolea cu ciolan, dar nu aștept 1 decembrie ca să o mănânc. Cu alte cuvinte nu fac nimic special de 1 decembrie.
Mie când îmi spui 1 decembrie îmi vin în minte culorile portocaliu și albastru ale uniformei de la grădiniță înainte de 1990, educatoarele agitate și noi toți prinși într-o horă haotică în care ni se spune că nu facem bine. E senzația aceea de festivitate forțată, în care facem lucruri pentru că așa trebuie.
Mi-aș dori ca la un moment dat acest 1 decembrie să nu mai fie o festivitate forțată.
– Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro
