Am aderat fără ezitare la apelul la solidaritate cu Andrei Pleșu din revista „22“, după atacul suburban al zeloșilor slujbași ai lui Dan Voiculescu. Dincolo de simpatia cu care-l privesc pe intelectualul care are talentul rar de a se exprima pe înțelesul celor mulți, am un motiv personal.
Mă amuz și acum când mă gândesc cum m-am trezit vecin de pagină, pe blogurile Adevărul, cu Andrei Pleșu. Sunt onorat că „micele mele rândulețe“ apar alături de cele scrise de cineva care, să zic așa, mi-a fost, pe rând, profesor de limbă și de literatură română, de filosofie, de civilizație, de conduită. Și nu mi-a predat doar mie, ci oricui a vrut să-l citească sau să-l asculte. Îmi place această vecinătate, cum mi-a plăcut și când aveam privilegiul de a împărți pagina cu Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Mircea Cărtărescu sau Mircea Mihăieș.
Și-acum, motivul personal: din pricina acelor derbedei și a altora ca ei, vecinul meu de la Adevărul a refuzat să îmi răspundă, la începutul anului, la chestionarul Oameni faini de pe blogul meu. N-a spus-o răspicat, dar se deduce din corespondența noastră. Sau, mă rog, asta am vrut eu să înțeleg.
Comit indiscreția (doar fiindcă mă simt forțat de împrejurări) de a reda un fragment din lapidarul nostru schimb de mesaje, conținând refuzul lui Andrei Pleșu:„Stimate dle Ghibuțiu, știu că dacă nu mai știi să te joci, esti deja mort! Dar mă abordați într-un moment în care pofta mea de glumițe și de cetățenia română e la cel mai de jos nivel. În țara Antenei 3, a lui Ponta, Voiculescu și Antonescu, a lui Nicușor Constantinescu și Mazăre, n-am suficientă bună dispoziție pentru a comunica maselor cum mi se spunea în copilărie, ce-mi place mai mult la înfățișarea mea și cine ar fi potrivit să joace rolul meu într-un film. Sunt o babă obosită. Nu mai pot să mă pieptăn… Contez pe înțelegerea Dvs. Vă mulțumesc. A. Pleșu“.
Așa a rămas rubrica fără unul dintre cei mai faini invitați. Am decis să îl susțin când e atacat sordid. Renunț la tăcerea scârbită adoptată în prea multe alte rânduri. Și le transmit neted anteniștilor: să vă fie rușine!
Cu un zimbet pe buze, de dimineata, zimbet inflorit dupa lectura editorialului Dvs. si a mailului D-lui Plesu, va rog, D-le Ghibutiu sa nu fiti suparat pe Domnia sa. Raspunsul sau e magic, un amestec de refuz politicos combinat cu o autoflagelare discreta. Alte motive sa-l iubesc si sa continui sa-l respect, iar pe Dvs. sa va invidiez ca-i sunteti coleg de pagina si mai ales ca va raspunde la interpelari.