E o sâmbătă dimineață însorită de octombrie, iar o boare de vânt îmi umflă cinematografic pulpanele sacoului când intru în hotelul Radisson Blu pentru a asista la conferințele The Power of Storytelling 2018.
Câteva plăcute revederi și un ceai cu miere și lămâie mai târziu, asist în sala Atlas la conferința „Narrating a Nation—A Personal Story”, a cineastei Mila Turajlić din Serbia, o vorbitoare sclipitoare, plină de elocință.
Mila ne spune că, în Serbia, oamenii sunt atât de divizați încât nici măcar nu pot să-și spună povestea – cea a războiului mondial, a războaielor civile, a revoluției… Țara din care provine s-a transformat în șapte țări și și-a schimbat denumirea de cinci ori.
Chiar așa, cum se spune povestea unei națiuni?
Dacă ar fi să spuneți povestea României din cel mai important moment istoric pe care l-ați trăit, să zicem cel al Revoluției, ce ați relata? Varianta oficială? Propria voastră experiență?
Iată cum sună versiunea mea despre Revoluție.
Revoluţia m-a prins în haine kaki, într-o unitate a Ministerului de Interne: aveam 20 de ani, picasem la facultate, mama reuşind să mă scape de încorporarea în Ministerul Apărării – unde se dădea cu sapa pe ogoarele patriei – cu ajutorul unui kilogram de cafea.
În decembrie 1989, eram un pârlit de ostaş în termen, undeva, pe lângă Târgovişte. Azi cred că îi spune, pompos, Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor Jandarmi Ochiuri, comuna Gura Ocniţei. Atunci era o şcoală auto de reciclare a cadrelor MI, iar eu serveam patria într-o centrală în care sunau când şi când telefoanele, la care răspundeam, invariabil, „Şcoala Ochiuri, soldat Ghibuţiu, ordonaţi!“.
Am aflat de Timişoara de la femeia de serviciu care deretica în comandamentul unităţii. Ascultase acasă Europa Liberă şi a presupus că simpatizam cu „huliganii”, aşa că a ameninţat: „O să vedeţi ce-o să păţiţi!…”.
În unitatea de Securitate pe care o deserveam, mai precis în centrala telefonică ținându-mi loc și de dormitor, și de cameră de zi, aveam un radio care nu prindea unde scurte, deci n-aveam parte de Europa Liberă. Se prindea, în schimb, Vocea Americii, dar nu puteam asculta în fiecare seară – depindea de ofițerul de serviciu, care venea seara, de plictiseală, pe „la mine”, că era fun, se fuma, erau telefoane… Dacă era vreunul mai comunist, evitam să mă joc pe scala radioului, în cel mai bun caz, dădeam pe bulgari, iar dacă zicea vreunul ceva, replicam că îmi place „Wonderful Life” a lui Black (săracul, s-a prăpădit de curând), iar românii o difuzează rar! Dacă era vreun ofițer mai tânăr, îl lăsam să joace la nesfârșit sceneta în care caută niște muzică, dă de un post în limba română, hopa, e Voice of America!, ia să vedem ce mai zic ăștia, nu că ne-ar interesa!…
După 17 decembrie 1989 s-a dat nu ştiu ce consemn. Până şi eu, apt necombatant, başca „pilos“, am fost nevoit să-mi iau în primire arma de pe inventar, pe care am pus-o sub pat, ca să nu ocupe spaţiu. Au urmat ordine ce păreau date de la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Gura Ocniţei – aşa s-a chemat ulterior ospiciul din vecinătate. Din oră în oră, ordinele alternau, de la înarmaţi-vă până-n dinţi şi staţi cu glonţ pe ţeavă, până la încuiaţi totul şi înghiţiţi cheia.
La Ochiuri, Revoluţia a triumfat fără vărsare de sânge. S-a zvonit că Nicolae Ceauşescu urma să fie ascuns la noi, dar până la urmă l-au dus la Târgovişte. Pentru câteva zile, ne-am schimbat petliţele roş-albastre cu unele ruginii, de pompieri, ca să nu atragem mânia populară. Spre bafta mea, singura formă de reprimare la care am asistat a fost disputa dintre două cadre, pe tabla de şah: din servilism, plutonierul-major de la popotă se tot lăsa bătut de comandantul unităţii, un maior căruia îi şi curăţa covoarele în civil, fiind vecini de bloc.
Eu am fost făcut, nemeritat, fruntaş.
Ne întoarcem la dimineața de ieri, când am asistat la conferințele The Power of Storytelling.
Mila ne spune așa: „Am crescut într-o casă ca un salon politic. Mama avea mereu prieteni în vizită, care se certau tot timpul pentru că nu se puteau pune de acord asupra războiului și a politicii, dar rămâneau prieteni. Am crescut într-o casă unde era posibil să nu fii de acord și să vorbești, dar nu trăiesc într-o societate în care e posbil să nu fii de acord și să vorbești”.
Vă sună cunoscut?
Credeți că există cea mai mică posibilitate să interfereze bulele noastre în România de azi și să se poată discuta public între cei care au votat la Referendum și cei care l-au boicotat?
E doar una dintre multele întrebări pe care mi le-am pus după dimineața petrecută la The Power of Storytelling 2018. Din fericire, am plecat și cu răspunsuri. Unul dintre ele este că în această epocă a dezinformării, jurnaliștii, comunicatorii, artiștii trebuie să-și rafineze capacitatea de a spune povești, iar cea mai bună poveste dintre toate e adevărul.
- mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro
