Cum ne ajută gândirea critică în situații neclare, cum se comunică în media din România, ce-l face credibil în comunicare pe președintele Zelenski și ce-l face incredibil pe Putin, cum vor ajunge înfrângerile rușilor un triumf de Ziua Victoriei? Dumitru Borţun, doctor în filosofie şi profesor la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, răspunde captivant la toate aceste întrebări, într-un interviu-eveniment. Dumitru Borțun poate fi urmărit în calitate de lector la Fundația Calea Victoriei, unde ține, începând de joi, 5 mai, un curs online intitulat Introducere în gândirea critică.

Domnule profesor Borțun, la ce m-ar ajuta gândirea critică, după 30 de ani de practică jurnalistică? De pildă, strict în cazul informațiilor legate de războiul din Ucraina?

În general, gândirea critică ne ajută să ne descurcăm în situații neclare, când nu ni se dau pe tavă dovezi și argumente suficiente pentru a accepta un enunț ca adevărat sau pentru a-l respinge ca fals. Gândirea critică ne mai învață să amânăm decizia atunci când balanța nu înclină în nicio parte; un om cu gândire critică poate conviețui cu incertitudinea, nu se grăbește să tragă concluzii doar din dorința de a avea certitudini, da a spune „Acum știu cum stau lucrurile!”.

În cazul războiului din Ucraina, este evident că se difuzează din toate părțile și informații adevărate și informații false, precum și informații parțial adevărate și parțial false – așa-zisa „propagandă gri”. Nu doar protagoniștii principali, ci toate părțile implicate în conflict au anumite interese și anumite obiective de atins – unele declarate, altele nu. Evident, ne putem aștepta la dezinformare din toate părțile. După cum s-a mai spus, într-un război, prima victimă e adevărul. Și asta nu numai fiindcă informațiile sunt părtinitoare, ci și fiindcă informația are caracter ierarhic: fiecărui nivel al deciziei îi revine un anumit tip și de o anumită cantitate de informații. În acest context, gândirea critică nu ne poate ajuta de fiecare dată pentru a discerne adevărul de minciună, dar ne poate oferi o imagine de ansamblu mai largă și mai corectă, care să ne ajute să interpretăm corect toate informațiile, inclusiv pe cele punctuale.

Îmi puteți spune că asta ține de cantitatea de informații, nu de tipul de gândire. Și da, și nu. De multe ori, gestionarea corectă a informațiilor, ceea ce americanii numesc knowledge management, depinde de capacitatea noastră de a ierarhiza informațiile, de a le compara și a le clasifica – într-un cuvânt, de capacitatea mentală de cuprindere a problemelor și de relaționare a soluțiilor. Fără  un etaj în plus al gândirii, da la care ea se poate supraveghea, ajusta și corecta, acest lucru este aproape imposibil. Gândirea critică e o gândire supraetajată. De obicei, oamenii știu să fie vigilenți cu privire la faptele lor, la comportament sau la ceea ce spun, dar nu știu să fie vigilenți cu privire la felul în care gândesc. Așa ceva se învață la cursurile de gândire critică.

Cum se comunică în media din România în ceea ce privește conflictul armat de lângă noi? V-am ascultat opinia despre comunicarea autorităților, ce credeți despre media?

Mass media sunt împărțite mainstream media și emerging media, adică în mijloace de comunicare aliniate la „gândirea unică” (Jean-François Kahn) și mijloace recalcitrante, care își fac o misiune de onoare din demontarea stereotipurilor și a clișeelor oficiale, din analiza critică a fluxului de informații provenite din surse oficiale. Asta nu înseamnă neapărat că primele difuzează doar informații false, ia celelalte doar informații adevărate. Din păcate, această divizare a mijloacelor de comunicare în masă îi derutează  și mai mult pe consumatorii de știri. În cazul noilor media (new media) – platforme, bloguri și rețele sociale –, situația este și mai încurcată, fiindcă aici se află terenul ideal pentru influențare ideologică și manipulare a minții. S-a ajuns la performanțe de neimaginat în ceea ce privește targetarea publicurilor, a categoriilor și sub-categoriilor de public, până la realizarea profilului psiho-moral și ideologic al unui individ.

În privința războiului din Ucraina avem pe de o parte latura luminoasă a evenimentelor, care se încadrează în câteva narațiuni: lupta eroică a poporului ucrainean pentru apărarea țării, ajutorul umanitar acordat de statul român, sprijinul militar oferit de țările membre ale NATO, ajutorarea refugiaților ucraineni de către români (cu o tentă de eroizare a poporului român); pe de altă  parte, o latură întunecoasă a evenimentelor: caracterul grotesc al agresorului, capabil de atrocități inimaginabile, suferințele ucrainenilor rămași în țară, rezistența lor eroică și tragediile familiale ale refugiaților. Partea adversă încadrează informațiile invers, aproape simetric, o mare parte a informațiilor nu sunt difuzate, altele sunt denaturate, iar altele sunt inventate.

Urmăriți retorica ministrului rus de externe Serghei Lavrov și a purtătoarei de cuvânt Mașa Zaharova. Putem pune modul în care comunică pe seama faptului că se adresează în principal publicului rus, au mesaje despre care știu sigur că vor fi înghițite pe nemestecate?

În primul rând, modul în care comunică cei doi trebuie pus pe seama faptului că li se comandă ce să spună. Prin gura lor vorbește Vladimir Putin, așa cum prin gura acestuia vorbește liota de generali aliniați în spatele lui, dar și Patriarhul Kiril, care îi inspiră. În al doilea rând, putem pune mesajele lor pe seama faptului că se adresează publicului rus, deja condiționat să creadă cu sfințenie în comunicatele Kremlinului. Problema valorii de adevăr nu se pune nici la nivelul emițătorului, nici la cel al receptorului, fiindcă și unul și celălalt se bazează pe credință; din acest punct de vedere, se merită unul pe altul. Este efectul împletirii religiei cu politica.

Trebuie spus că perceperea unui mesaj este condiționată de așteptările receptorului, așadar, credibilitatea lui este determinată în mare parte de modul în care sunt setate aceste așteptări. Din punctul ăsta de vedere, pregătirea receptorului a început demult, odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin. În cazul discutat, receptorul este majoritatea poporului rus (cercetările sugerează o pondere de 80%). Eforturile propagandistice – în care trebuie să includem și fabrica de troli de la Sankt Petersburg, fondată de Evgheni Prigojin – au fost concentrate asupra întăririi unor axiome ale mentalității tradiționale și transmiterii lor către generațiile mai noi:

1) preeminența etnosului față de antropos (a etnicului față de istoric), exprimată popular ca fidelitate necondiționată față de Maica Rusia, percepută ca o entitate eternă și imuabilă;

2) împletirea etnicului cu religiosul, transformarea religiei pravoslavnice în element al identității etnice, exprimată popular în credința că „adevăratul rus” este și ortodox (ceva similar cu identificarea dintre „românul verde” și ortodoxie, promovată de legionari și teoretizată de Nae Ionescu);

3) împletirea dintre identitatea etnică și cea religioasă își găsește expresia într-o teologie a Statului Rus, expresia supremă fiind Șeful Statului (țar sau președinte) ca reprezentant al lui Dumnezeu, ceea ce în mentalul popular se reflectă în încrederea necondiționată în deciziile conducătorului. Nu mai insist, există și axiome de ordinul al doilea, derivate din primele.

Important este să înțelegem că aceste axiome sunt pirostriile pe care stă paradigma culturală a Rusiei – cel puțin paradigma dominantă, împărtășită de 4/5 din populație. O paradigmă este o formă mentală care se întemeiază pe niște presupoziții (enunțuri care de obicei nu sunt conștientizate), dar care determină modul de formulare a problemelor și direcția în care sunt căutate soluțiile. Ea stă la originea interpretării lumii, a atitudinilor și comportamentelor. Pentru schimbarea comportamentului unei comunități nu este de folos violența, nici măcar ocuparea teritoriului (cunoscuta butadă „cuceritorul este cucerit” vrea să spună că până la urmă, victoria îi aparține paradigmei autohtone). Pentru schimbarea comportamentului e necesară schimbarea paradigmei, adică înlocuirea axiomelor pe care stă aceasta – sau, cel puțin, a unei axiome (Lobacevski a schimbat paradigma geometriei euclidiene modificând doar axioma a cincea).

Omul este o ființă care acordă semnificații lumii (Homo significans), așadar, trăiește într-o lume interpretată, se raportează la interpretări. Dar interpretarea unei realități depinde de paradigma culturală în care are loc. Practic, locuitorii unor paradigme diferite trăiesc în lumi diferite. Oamenii care împărtășesc paradigme diferite nu pot comunica eficient, fiindcă pleacă de la premise diferite și fiindcă nu sunt conștienți de acest lucru. Problemele importante și urgențele sunt diferite, soluțiile sunt diferite, limbajul e diferit, până și percepțiile diferă de la o paradigmă  la alta. Acum înțelegeți de ce este nerealist să crezi că se poate ajunge la o înțelegere pe calea negocierilor între ucraineni și ruși? O negociere ar putea avea succes doar dacă la ea ar participa o terță parte, capabilă să profereze amenințări convingătoare sau să facă oferte de nerefuzat.

Ce-l face credibil în comunicare pe președintele Zelenski și ce-l face incredibil pe președintele Putin?

În științele comunicării există teoria celor doi pași (two-step flow of communication), elaborată de Paul Lazarsfeld. Sociologul american a descoperit că în societate se comunică și pe verticală (de regulă, de sus în jos), și pe orizontală (între membrii aceluiași grup social), cea de-a doua dimensiune asigurând o comunicare mai rapidă și mai eficientă, fiindcă la nivelul unui grup social există așteptări comune, percepții comune și limbaj comun. Ei, bine, Putin comunică pe verticală, în tip ce Zelenski – pe orizontală: se îmbracă în haina cetățeanului de rând, nu face nici pe șeful de stat, în costum și la cravată, nici pe eroul luptător, în nu știu ce uniformă militară (tentație pe care am văzut-o la Stalin, Hitler, Mao, Castro sau Gaddafi); vorbește pe înțelesul mulțimilor, în fraze scurte și în cuvinte simple, din limbajul comun, evitând termenii de specialitate. Putin simbolizează Statul, Zelenski simbolizează societatea civilă. Care dintre ei poate fi mai credibil?…

Cum combateți insinuarea din spațiul public românesc potrivit căreia Zelenski are un PR bun, Putin – unul prost?

Păi de ce să o combat? Nu știu dacă e o insinuare sau un adevăr. În orice caz, este o jumătate de adevăr. E adevărat că Zelenski are un PR foarte bun. Cu o precizare: a face PR nu înseamnă în mod obligatoriu a minți, poate însemna și să spui adevărul într-o formă inteligibilă, credibilă și memorabilă. Printre altele, la SNSPA predau și cursul de Etică în comunicare, în care îi învăț pe studenți cum se poate lua sub control strategic o campanie onestă, cum se poate promova o imagine publică fără a se minți. În spatele lui Zelenski se află Mykhailo Fedorov, un tânăr competent și talentat, care i-a conceput și campania de electorală, atunci când a candidat pentru președinție. La începutul mandatelor sale, și Putin a avut un consilier foarte talentat, se poate spune genial: marele actor și regizor Nikita Mihalkov. Dar Putin este un megaloman, e prea trufaș ca să asculte de sfaturile cuiva.

Ce aparat de comunicare va putea transforma pe 9 mai înfrângerile în serie ale rușilor în Ucraina într-un triumf de Ziua Victoriei?

Un aparat de comunicare 100% mincinos, care va trebui să plece de la premisa că Rusia nu a atacat Ucraina și să ajungă la concluzia că Rusia a ocupat Ucraina (!). Nu cred că se va ajunge până aici. Dacă Putin și-a pierdut simțul realității, sper că cei din jurul lui nu și l-au pierdut.

Am fost la teatru și am văzut o punere în scenă după Maksim Gorki. Există jumătăți de măsură în punerea la index a unor autori sau artiști – prietenii cu Putin să nu mai dirijeze, ceilalți au voie?

Sper să nu se ajungă la o cultură a anulării (cancel culture). Autorii care au intrat în istoria literaturii universale nu au nicio vină pentru ceea ce fac astăzi niște oameni care, în paranteză fie spus, poate că nici nu i-au citit. Și chiar dacă i-ar fi citit, ar fi înțeles doar ce le-ar fi convenit lor, ce s-ar fi potrivit cu viziunea lor despre lume, cu axiomele paradigmei lor culturale. De pildă, în romanul lui Boris Pasternak Doctor Jivago apare un mujic bătrân, care îl aude pe Jivago deplângând mizeria din jurul său și îi spune: „Așa e, boierule, e mizerie. Dar e mizeria noastră!”. Un naționalist care ar citi acest pasaj s-ar mândri cu demnitatea țăranului și ar proslăvi mândria de a fi rus, cu cele bune și cu cele rele, inclusiv cu cele mizerabile. Ar considera că mujicul, „om simplu”, i-a dat medicului moscovit o lecție de patriotism. Asta este forța unei paradigme: răstălmăcește orice pentru a aduce totul în acord cu axiomele. În paradigma autohtonistă, oricum ostilă valorilor occidentale, conservarea identității naționale este o valoare superioară curățeniei, igienei și sănătății la un loc. Ce dacă trăim în mizerie, e mai important să rămânem noi înșine. O fi mizerie, dar e a noastră!

Cum verificați întâmplările reale la care vă referiți în comunicarea publică (interviuri, intervenții în presă)?

Întâmplările reale la care mă refer ori sunt trăite de mine, ori sunt auzite de la oameni de încredere, ori l-am aflat din mai multe surse în care am încredere. Cele mai sigure surse sunt cărțile – lucrările științifice, studiile istorice, memoriile unor oameni remarcabili și, uneori, chiar marea literatură, în care se găsesc multe întâmplări reale redate cu talent și puse în valoare de scriitor. De pildă, exemplul pe care l-am dat mai sus: sunt aproape sigur că Pasternak l-a trăit personal, poate chiar în contextul refugierii din marile orașe, în haosul produs de războiul civil.

Credeți că jurnalismul digital și așa-numitul jurnalism din rețelele sociale se îndreaptă într-o direcție greșită?

Cred că a fost un mare pas înainte atunci când mijloacele de comunicare în masă au ajuns în mâinile popoarelor. După mii de ani în care au fost monopolizate de puternicii acestei lumi, care le-au folosit pentru a manipula propriile popoare (a se vedea cartea lui Bogdan Teodorescu, Două milenii de manipulare), ele pot fi utilizate de oamenii simpli. E drept, printre ei se poate afla și „idiotul satului”, cum ne avertiza Umberto Eco, dar asta mi se pare un preț destul de mic în comparație cu câștigurile. De fapt, balanța libertate-responsabilitate este o problemă perenă, care s-a pus mereu de-a lungul timpului, în diferite contexte istorice. Responsabilitatea se educă, asta face parte din procesul de învățare socială. O dată cu ea, se educă și libertatea, capacitatea oamenilor de a folosi libertatea în interesul lor. Așadar, chiar dacă nu ne place cum arată acum jurnalismul digital, nu cred că putem vorbi de o direcție greșită. Și nici nu cred că se impun măsuri corective – care ar fi, în mod fatal, coercitive. Pur și simplu, ne aflăm pe un nou nivel al învățării sociale, după modelul „încercare-eroare”. Încercăm, greșim, învățăm din greșeli. Învățăm să fim liberi.

Ce aveți de comunicat lumii, acum și aici?

Soarta lumii depinde și de noi, oamenii. Nu există niciun sens fatal al  istoriei, după cum nu există niciun destin implacabil, trasat dinainte de Dumnezeu. Omul e dotat cu liber-arbitru, poate alege oricând și oriunde, iar soarta lui și a omenirii este un produs al interacțiunii dintre voința lui și condițiile exterioare, dintre deciziile sale și harul unui Dumnezeu drept și iubitor.

Lucrul cel mai bun pe care îl avem de făcut este să ne perfecționăm pe noi înșine, să ne imaginăm o variantă mai bună a noastră și să credem în ea, să lucrăm zilnic la realizarea ei. Roadele vor veni de la sine, ca niște consecințe.

  • Lectorul Dumitru Borțun ține, începând de joi, 5 mai, cursul online Introducere în gândirea critică, la Fundația Calea Victoriei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

fourteen − eight =