EVZ: Evenimentul vieții

O versiune abreviată a acestui text a apărut în ediția aniversară din 22 iunie 2015 a „Evenimentului zilei”, marcând 23 de ani de la prima apariție a ziarului

Mi-am petrecut la „Evenimentul zilei” cele mai multe duminici din cariera care, ani în șir, s-a confundat cu viața mea. Cam așa era devotamentul cu care era slujită „bulina roșie”, apoi cea albastră (mai știți ediția ziarului care alungase „Libertatea” de pe piața de după-amiază?), ulterior, globul pământesc de pe frontispiciul cotidianului devenit un mijloc de informare temut. Genul de tipăritură care dădea jos miniștri și biruia multinaționale care își extenuau angajații, întrucât cultiva un gen jurnalistic, defunct azi, numit investigație.

Am adunat, în vreo patru perioade la EVZ, mai bine de jumătate din sfertul de veac în care am făcut presă. Am lucrat cu Ion Cristoiu, apoi cu Cornel Nistorescu și de la fiecare dintre acești nu doar făcători de gazetă, nu numai ziariști până în prăsele, ci și întemeietori ai unor școli de presă redutabilă, am ciugulit cât am putut. Îngăduiți-mi să mă amuz un pic pe seama hazardului: într-o bună zi, pentru un timp scurt care a trecut infernal de greu, am ajuns să conduc acest ziar la care am ars aidoma fluturelui prea apropiat de lustră, pentru că deadline-ul pica în fiecare seară chiar de mai multe ori, pentru că responsabilitatea civică ne făcea să ne credem relevanți, pentru că ne bucuram să simțim frica unor mai-mari față de cuvântul tipărit. Și când zic mai-mari exact asta vreau să zic, nu gămălii ca Victor Ponta.

La EVZ mi-am făcut și prieteni, prieteni adevărați, cum suntem și acum. Am fost în tranșee cu Alin Paicu, ziaristul care  așterne frazele cu un har demn de cel al lui nea Vanea Chirilă, am supraviețuit obuzelor trase de șefi sau de colegi doar ca pentru că ne păzeam spatele unul celuilalt împreună cu Laurențiu Manolache, cel mai valoros editor pe care l-am cunoscut, am râs și m-am minunat de capacitatea lui Andrei Velea de a da titluri pe care merita să le buchisască și autorul titrării „Headless body in a topless bar”. Să nu uit, aici a debutat Andrei Crăciun, cel ce avea să scrie, la 15 ani de EVZ, o carte ce s-ar cuveni să fie studiată în universități.

Menționez spre final cea mai fecundă perioadă petrecută la ziarul la care am fost secretar de redacție, șef de tură, adjunct șef secție, șef de departament, senior-editor, redactor-șef: cea în care se întrunea Senatul EVZ, din care făceau parte minți  strălucite – Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, Radu Paraschivescu, Răzvan Exarhu… Meritul de a-i fi strâns pe toți e al lui Răzvan Ionescu, alt prieten cu care am ucenicit la Sport.

Să scriu în aceeași pagină cu H.-R. Patapievici a fost evenimentul vieții mele profesionale, să mai și tăifăsuim a fost peste ce puteam spera de la un serviciu, suficient cât să nu regret duminicile pomenite la început.

A fost puțin, dar frumos. Cred că doar nostalgia te poate face să enunți asemenea banalități după o viață în care ai cruțat spațiul tipografic de platitudini ca să le faci loc știrii ca lumea, comentariului pertinent, anchetei oneste.