Am plecat de la avanpremiera filmului „Substanța” cu o stare de rău fizic – căzusem în plasa regizoarei Coralie Fargeat, care camuflează abil în mesajele către cei care testează substanța și unul pentru spectatori: să nu uităm că suntem la cinema, ce vedem nu e real.
Dacă, totuși, uităm, grotescul protezelor și al machiajului precum și reziliența de Chucky a monstrului rezultat din nerespectarea indicațiilor privind conduita celor care iau substanța galben neon (fără doar și poate, așa arată urina extratereștrilor care se întorc de la discotecă) ne vor aminti unde ne aflăm. „Substanța” pe care ne-o inoculează filmul Coraliei Fargeat e atât de puternică încât ne e greu să râdem chiar și la momentele în care regizoarea pare să ne spună „hai, că am glumit, ce naiba?”.
11 minute de ovații în picioare la proiecția filmului de la Cannes, unde „Substanța” a luat premiul pentru scenariu, foarte multă piele goală și un Glob de Aur pentru Demi Moore, care a spus că e primul său premiu dintr-o carieră în care la început era socotită „actriță de popcorn”, sunt suficiente pentru a asigura un box-office internațional de mare succes. Deși, pentru un manifest privind îmbătrânirea, nesiguranța, repudierea socială, faima, dependența și misoginismul, succesul rămâne, firește, un mijloc, nu un scop. Dar dacă te prinzi din timpul proiecției că filmul e doar o modalitate artistică aleasă de regizoare pentru a ne spune că sentimentul pe care-l are o femeie când simte că i s-a dus sexapilul din ochii celorlalți e mai înfiorător decât orice grozăvie întrupată, e ok.
S-a spus că un film realizat de Coralie Fargeat e imposibil de uitat – nu pot decât să confirm, într-atât de mare a fost șocul vizual provocat de vectori antagoniști: cromatica și geometria decorului care-ți iau ochii, cadrele conținând imagini ca de pictură în culori pastelate, puse să contrabalanseze sluțenia unui trup îmbătrânit pe repede înainte și scene de administrare a substanței ce fac trimitere la „Requiem for a Dream”, ca să nu mai pomenesc de chinurile facerii a două trupuri dintr-unul singur. Însă ceea ce-l face cu adevărat de neuitat e inteligența regizoarei, al cărei spirit asociativ o determină să presare substanțial referințe la identificarea cărora creierul cinefilului care îi urmărește filmul va secreta o simpatie ce se răsfrânge și asupra realizării sale. „Substanța” trimite la producții dintr-o paletă diversă, de la „Portocala mecanică” sau „Portretul lui Dorian Gray” la „Brazil”, „Black Swan” ori „Under the Skin”.
Așa cum se întâmplă și cu muzica din film. După lungi discuții cu autoarea filmului, despre care dezvăluie că are o mare înțelegere a muzicii, compozitorul britanic Raffertie (numele de scenă al lui Benjamin Stefanski) a inserat în producția sa trimiteri prelucrate la anii de glorie ai Cetății filmului, într-o spiralată dualitate a prezentului și a trecutului hollywoodian, cum ar fi cele la Bernard Herrmann – compozitorul filmului „Vertigo” etc.
Ca orice film de succes care are de-a face cu Hollywood-ul, „Substanța” a fost primit foarte bine de critici – s-au scris cuvinte mari, dintre cele pe care să le pui pe afiș în scopuri de promovare, și nu găsesc nimic rău în asta. Desigur, s-au scris și unele defavorabile. Bunăoară, Dana Stevens, un critic respectat care publică în Slate, și-a subintitulat cronica, purtând titlul „Substanța fără de (substanță – n.m.)”, „Filmul lui Demi Moore trebuia să fie evenimentul feminist de groază al anului. L-am detestat”. Iar Freya Parker de la Epigram a pus următorul titlu: „Substanța – o grotescă fabulă feministă a timpurilor noastre”.
Spre deosebire de aceste cronicare, n-am genul potrivit pentru a decide ce e feminist și ce nu. Dacă aș pleca însă de la această ipoteză, că „Substanța” e un manifest artistic al mișcării sociale feminine, aș găsi, în înțelegerea mea – reiterez, nu pot avea competențe în acest domeniu – indicii substanțiale de feminism. Astfel, găsesc că grotesca schițare a personajelor masculine poate fi considerată expresia unui feminism manifest. Cu excepția unui papițoi, care nu pricepe cum s-ar putea întâlni o femeie atrăgătoare cu el (va fi lăsat cu ochii în soare, cum presupun că merită asemenea tipi mediocri), masculii din „Substanța” sunt niște porci de bărbați. La maturitate, gândesc ca niște porci de bărbați, se uită libidinos ca niște porci de bărbați, mănâncă așa cum mănâncă niște porci de bărbați, iar la tinerețe, sunt niște animale croite pe sex care nu respectă persoanele mai în vârstă de sex opus. Pare că până și kilometrii de nuditate absolută (mai multă decât ar aștepta chiar niște porci de bărbați obișnuiți, cu mențiunea, nedovedită științific, că ar exista și porci de bărbați care s-ar mulțumi doar cu sugestia de nuditate) expusă în film de Demi Moore și de Margaret Qualley (poftiți, băieți, avem marfă pentru toată lumea!) reprezintă o perspectivă feministă, în condițiile în care e creat un context care face să piară orice chef de goliciune.
În ceea ce privește actoria lui Demi Moore, așa cum am putut constata la decernarea Globurilor de Aur, vestea bună e că, după ce a jucat în „Substanța”, artista a revenit la silueta sa de invidiat de către orice etate și, mai ales, și-a păstrat cel mai sexy atribut: vocea ușor răgușită.
Șocantul film „Substanța” al regizoarei pariziene Coralie Fargeat e o producție insuportabil de privit, pe care trebuie să o vedeți. „Substanța” intră în cinematografele de la noi pe 10 ianuarie și e distribuit de Independența Film.
