E prea devreme să mă pronunț dacă viața mea e mai bună sau mai rea de la apariția Internetului și, oricum, nu poate fi cel mai influent criteriu, deși, iată, invenția asta a ajuns să fie folosită cam peste tot în lume. Poate că sună bătrâncios, dar fac parte dintre aceia care preferă să țină un banal răsărit, cu toate cu nu e niciodată prea banal, pentru ei. Și să nu-l partajeze în rețelele de socializare. Așijderea, găsesc că poți face un pustiu de bine, ba să-i îndemni și pe alții să o facă, fără să-ți torni în cap, în văzul tuturor, o găleată de apă cu gheață. Dar acesta sunt eu, din punctul meu de vedere, e dreptul fiecăruia să facă exact ceva, câtă vreme nu încalcă dreptul altuia.
Știu sigur însă că viața mea e altfel de când am aflat de existența Net-ului. Întrucât fac parte dintre cei care s-au născut înainte de 1985 și care, încet, dar sigur, devin tot mai rarii exponenți ai unui leat care a trăit offline mult și bine. Înțeleg foarte bine ce vrea să spună Leo Mirani de la The Atlantic în titlul “Cum e să faci parte din ultima generație care-și amintește viața de dinaintea Internetului”. Pe scurt, nu sunt milenar, n-am memorie recentă, dacă mă împușcă ăștia printre cei din Generația Y mor nevinovat, nu mă țintesc noile magazine și companii de media, n-o să dau click nici de-al dracului pe ceva care începe cu Vezi aici! ori care cuprinde siguranța autorului că o să plescăi de râs citindu-i platitudinile și bănuielile, copiate în grabă și pe sărite. În schimb, chit că e o atitudine intelectuală destul de trândavă și egocentrică – socot că nimic nu trebuie luat de-a gata și de bun, e important să judeci singur de fiecare dată –, mă bucur să mai citesc, din când în când, lucruri în care cred atât de mult încât regret că nu le-am scris eu prima dată. E cazul volumului “The End of Absence: Reclaiming What We’ve Lost in a World of Constant Connection”, al lui Michael Harris, menționat de Leo Mirani în articolul pomenit.
Citesc, și mă trec fiori, când conștientizez câte mutații se produc în noua lume a Internetului, în care suntem aproape impulsivi în dorința de a fi legați unii de alții, artificial, însă în aparență foarte apropiați. Harris se întreabă, și cititorul o dată cu el, ce implicații poate avea un tweet răspândit de mii de ori sau un selfie care e premiat cu sute de like-uri. Cum pot schimba aceste, în fond, futilități, părerea de sine a cuiva care a fost educat, pasămite, a crescut cu gândul că aceste lucruri, poate doar acestea, contează.
Îmi place, în egală măsură, observația pertinentă a lui Michael Harris, legată de obiceiul, fie că suntem milenari, fie am trăit mai mult offline, de a intra pe Net cu ochii cârpiți de somn, dis-de-dimineață. “Ne trezim îndeobște cu creierul golit. Dimineață l-am putea umple cu orice. Dar la cei mai mulți dintre noi apare instant un soi de panică. În loc să ne gândim ce urmează să facem, ne gândim la ceea ce am pierdut. E ca și cum subconștientul ne-ar certa pentru că am stat opt ore offline”, remarcă autorul.
Firește, există și remedii pentru a scăpa, cât de cât, de această veritabilă dependență de Internet, cu tot ceea ce presupune ea, mai cu seamă în rețelele de socializare, unde grija față de ce fac ceilalți aproape că o întrece pe cea față de noi înșine. Am aflat de oameni care și-au luat o lună sabatică, în care, adică, n-au deschis Internetul. Sau de șefi ai unor companii europene care au decis ca angajații lor să nu mai primească, în timpul concediului, corespondența de serviciu.
Ceea ce s-ar cuveni să facem însă noi, cei din generația offline – deși nu o prea facem, întrucât suntem prea dornici să arătăm că suntem în pas cu vremurile și să ajungem dexteri pe tabletă, așa cum sunt acum, aproape natural, până și bebelușii – este să le arătăm generațiilor următoare beneficiile incontestabile ale unui trai neîmpărtășit electronic cu toată planeta. Să milităm, înainte de a o pune pe toată pe Internet, pentru petrecerea efectivă a vacanței. Dacă a fost un fiasco, nu va fi dreasă de numărul de aprecieri de pe Net, iar dacă a fost reușită, partajările n-o vor face și mai și.
– mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.
