În seara unei zile până atunci incoloră – vineri, 8 ianuarie – m-am așezat confortabil în fotoliu pentru a urmări de acasă premiera „Grand Hotel Pasărea Retro”, un spectacol regizat de Radu Afrim după un text scris tot de el, pus în scenă grație unei noi colaborări cu trupa maghiară a Teatrului Național din Târgu Mureș. Acțiunea primului act teatral văzut în 2021 e o continuare a piesei „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”, dar sunt trei ore de grație ale unui spectacol de sine stătător.
Cred că „Grand Hotel Pasărea Retro” ne dezvăluie mai cu seamă eul dramaturgic al omului de text Radu Afrim. Personalitate teatrală unică și nonconformistă, cu o adâncă aplecare asupra imaginii, ceea ce-l transformă într-un artist vizual care ne pune la încercare capacitatea optică de a „scana” scena în cele mai mici detalii, Afrim se joacă, de această dată, de-a cartea tridimensională. E ca și cum ai întoarce pagina și ar răsări câte o poveste în relief, fiecare scenă ajutându-te să descoperi cu nesaț lucruri minunate. Iar textul său hrănește și ochii minții. Avem un personaj central, un bloc comunist transformat în hotel, mai multe personaje secundare care devin principale de-a lungul acțiunii, precum și o protagonistă care face tot șpilul: limba maghiară. Prin intermediul excelentei traduceri din română în maghiară a lui Sándor László, montarea lui Afrim pune în prim-plan o savuroasă limbă ungurească. Cea familiară, colocvială, neschimbată, înțeleasă și de români, vorbită în Ardeal. E retro – limba în care s-au exprimat părinții și bunicii excelentei trupe de actori de azi – impregnată de zicale, nostalgică și deopotrivă contemporană.
Afrim e și intertextualist. Am adorat scena în care personajele îi cer socoteală scriitoarei revenite acasă. În această probabilă referențialitate, am rememorat secvența din „Levantul” lui Mircea Cărtărescu în care autorul e vizitat de personaj: „Dîn biblioteca largă, de pe rafturi încărcate, Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca foițe de cleștar, Pe coperta-n literi d-aur, într-un fabulos chenar, e încondeiat LEVANTUL. O deschide spre sfîrșit și cetește ce urmează cu glas moale și perit: Dîn biblioteca largă, de pe rafturi încărcate, Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate…”. Așa cum referențialitate – un clipit ironic – e și trimiterea la cromatica năucitoare din „The Grand Hotel Budapest” al inconfundabilului Wes Anderson: aici, decorul și costumele sunt semnate de scenografa Irina Moscu, care se califică sine die la un premiu al stagiunii 2020-2021, presupunând, desigur, că se mai dau premii după, vorba lui Radu, un an nasol.
Textul „Grand Hotel Pasărea Retro” ne pune în față o oglindă care ne arată că nu sunt vremuri turistice. Și se anunță vremuri de căcat când ar trebui să începem noile noastre vieți. La 93 de ani, Gina Lollobrigida nu mai poate duce gunoiul. Soundtrackul vieții e un recviem continuu. Oraș mic, rude multe. Cui aparține vaginul, bărbatului sau femeii? Erotismul metafizic se răspândește ca virusul și păstrează în tapet căldura unui trup cald de travestit care face videochat. Pe Netflix, mai mult cauți filme decât te uiți la ele. Se tace ca un căcat în iarbă, iar tăcerile noastre n-au nimic să-și spună. Dacă n-ai Facebook să ți se spună RIP, mori ca un câine turbat.

„Grand Hotel Pasărea Retro” e viu, nespus de colorat, profund, răvășitor. E născut în pandemie, însă îi va supraviețui, datorită esteticii afrimiene și a artei regizorale de a aduce sub luminile rampei perenul, iar nu trecătorul – criza sanitară a anului 2020 e amintită neostentativ, doar tangențial, ca fundal al vieților ce privesc înapoi în timp ce merg înainte. Musai de văzut și de revăzut, e mișto și pe laptop, pe bune.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

15 − two =