H.-R. Patapievici, preşedinte la Artmark. Şi un interviu de care sunt mândru

Distinsul scriitor, filozof şi publicist Horia-Roman Patapievici, primul şi singurul român care a deţinut preşedinţia Institutelor Culturale europene ca recunoaştere a performanţelor din domeniul managementului cultural, este, de luna aceasta, preşedintele grupului Artmark. Preiau din comunicatul de presă:

Luna martie a anului 2015 aduce o schimbare importantă în conducerea grupului Artmark, platformă privată de promovare culturală formată actualmente din şapte entităţi – dintre care cele mai cunoscute sunt casa de licitaţii Artmark, Centrul Cultural ArtSociety, Institutul Artmark de Management al Artei, casa de licitaţii online Lavacow, destinată marketării artei contemporane româneşti şi est-europene şi Artmark Historical Estate, specializată în recuperarea şi promovarea monumentelor istorice

Noul preşedinte al grupului Artmark este, începând din 20 martie, Horia-Roman Patapievici, scriitor, filozof şi manager cultural, fost preşedinte al Institutului Cultural Român (2005-2012), vicepreşedinte (2008-2010) şi preşedinte (2010-2011) al EUNIC (European Union National Institutes for Culture).

Principalul mandat al noului preşedinte este coordonarea internaţionalizării operaţiunilor grupului, incluzând promovarea în spaţiul european nu doar a artei contemporane româneşti, dar şi a valorilor patrimoniului cultural naţional, precum şi, nu în ultimul rând, continuarea demersurilor de profesionalizare şi accesibilizare a pieţei româneşti de artă.

Consider că e cea mai bună ştire de până acum a anului şi adaug un interviu pe care distinsul scriitor mi l-a acordat în 2009, când era preşedintele Institutului Cultural Român.

Criza văzută prin lentilă

Cunoscutul filosof, scriitor, fizician şi publicist Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, a acordat un interviu în exclusivitate, în care se referă la criza care ne afectează pe toţi (EVZ, 12 martie 2009).

Ca şi reporterul, veţi putea descoperi, parcurgând declaraţiile lui Patapievici, şi un om al timpurilor sale, departe de tiparul croit pentru elitele din turnuri de fildeş. Un om de litere şi de idei care observă că recesiunea are şi consecinţe pozitive – „criza poate să ascută instinctul creativ.

Toţi creatorii sunt impredictibili. La fericire reacţio nează uneori prin moleşire, iar la suferinţă, prin creaţie!”. Autorul cărţii „Cerul văzut prin lentilă” povesteşte însă şi că, de la finalul anului trecut, îşi priveşte altfel contul personal.

Preşedintele Institutului Cultural Român soseşte punctual la întâlnire, după ce a acceptat să sfidăm împreună criza, într-un amplasament select din centrul Bucureştiului. Susţinător al minorităţii căreia i se neagă orice drept (fumătorii), H.-R. Patapievici se aşază la masă, nu înainte de a se întreba însă dacă nu e greşit să apară în fotografii alături de pipa sa. Cum şi aceasta, şi papionul – pe care-l poartă cu firescul celui care ştie că eleganţa e definită de atitudine – fac parte din farmecul lumesc al unui om distins prin idei şi litere, decidem că fumul nu e un impediment.

Şi dăm drumul dialogului. Cu menţiunea că acesta e purtat la persoana a doua singular nu dintr-o familiaritate excesivă, ci, banal, fiindcă aşa au convenit să se adreseze, în fond, doi vecini din pagina de Opinii a EVZ.

Horia Ghibuţiu: Când te-ai confruntat cu primul semn concret că e criză?
H.-R. Patapievici: În momentul în care mi-am dat seama că, dacă transform în euro ce aveam în august 2008 şi ce aveam la sfârşitul anului trecut, pierd foarte mulţi bani. Când leul a devenit slab în raport cu euro. O vreme am trăit în euforia că leul a devenit un leu tare, cum fusese leul în perioada interbelică, în anii ’20. Tudor Vianu se ducea cu lei-aur în Germania, care era lovită de hiperinflaţie, şi trăia foarte bine ca student acolo, cu leii de la părinţii lui.
Cum ştii că e criză dis-dedimineaţă – ajungi mai repede la serviciu fiindcă s-a cam rărit traficul?
Din păcate, trebuie să străbat aproape tot oraşul, într-o diagonală mare, şi îmi ia mereu foarte mult timp. Dar, înarmat cu dosarul zilei care îmi stă în faţă, pe care îl culeg seara înainte să plec de la serviciu, rezolv multe dintre chestiunile primelor întâlniri ale zilei, aşa că nu simt când trece timpul.

În cazul în care şofezi, când ai timp de aceste probleme?
(râde) Dacă îmi pot permite această licenţă, ca preşedinte al ICR-ului, sunt ştab! Am maşină.

E limpede! Ai un plan personal de evitare a crizei? Ai tăiat din bugetul de concediu?
Nu, ar fi o ipocrizie să spun asta. Dar privesc altfel ceea ce am în cont. Şi am sentimentul neplăcut al oricărui om care este confruntat cu această distrugere, de către termita devalorizării, a agoniselii lui.

Dacă ai fi ştiut că e o criză, ai fi făcut altfel?
Aş fi privit altfel cunoştinţele mele de economie. Ele sunt numai cunoştinţe de economie teoretică. E un exemplu faimos: autorul meu favorit în economie este Ludwig von Mises. El este un om care nu a avut flerul afacerilor. Inamicul lui teoretic, om care a susţinut principii pe care le cred false – în virtutea argumentelor cu care Ludwig von Mises ori August Friedrich von Hayek au combătut teoriile lui – şi anume John Maynard Keynes a fost un om care a susţinut teorii economice false ori parţial false, dar a avut fler în afaceri şi a făcut o enormă avere. Aşa că aş fi privit altfel poziţia mea faţă de economie, care este aceea a unui intelectual faţă de teorie. Şi aş fi încercat să îmi fac o bosă a afacerilor, pe care n-o am.

Care este cea mai mare temere a ta generată de criză?
Că repoziţionarea socială, economică şi politică a României, în concertul celor 27, se va destrăma. Noi am reuşit o bună poziţionare, prin eforturi care ţin şi de guvernul Năstase…

Patapievici îl evocă în astfel de termeni pe Adrian Năstase! …
da, îl evoc în mod special pentru că PSD ori cum şi-a mai spus în trecut a fost un deceniu întreg partidul care ne-a ţinut în afara Europei. De aceea îl menţionez în mod special, fără să uit însă poziţia guvernului Năstase faţă de spaţiul public românesc şi faţă de presă, poziţie autoritară şi greşită – oricine a lucrat în presă ştie bine cât de bine reuşise el să încalece, prin controlul resurselor, presa Adrian Năstase, ca premier…

Din fericire, nu şi a ziarului care ne găzduieşte!
Nu şi ziarul „Evenimentul zilei”. Reiau: acela care îşi aminteşte cât de autoritar a fost guvernul Năstase nu are cu nimic a regreta că Adrian Năstase nu mai e premier. Dar, în acelaşi timp, Adrian Năstase a fost un om care a înţeles cum trebuie să se pozi ţioneze România economic, a avut un ministru al finanţelor bun, Tănăsescu, a înţeles cum trebuie să ne poziţionăm în politica externă. Aderarea la NATO, integrarea în Uniunea Europeană au fost politici pe care el le-a urmărit, în continuarea modificării de poziţie pe care administraţia Constantinescu a impus-o, spre norocul nostru al tuturor, României. Ceea ce s-a obţinut sub guvernarea Tăriceanu sau sub administraţia Băsescu sunt rezultate acumulate şi sub Adrian Năstase, trebuie spus acest lucru.

Cunoşti pe cineva care şi-a pierdut slujba de astă-toamnă încoace?
În zona bugetară – da! A businessului, a multinaţionalelor – da!

Au fost puse pe seama crizei sau pur şi simplu restructurări?
Ca toate crizele din capitalism, acum e o criză de încredere. A intrat un vânt de panică între cei care conduc şi de aceea se iau măsuri, unele poate că sunt exagerate, care răspund nu atât crizei, cât panicii care i-a cuprins.

E şi cazul guvernului Boc?
Esenţialmente, guvernul Boc ce-a făcut, ca măsuri de criză? A redus cheltuielile bugetare. Or, a fi mai atent la bugetul tău când ştii că valoarea monedei declină e cel mai puţin din ceea ce poţi face. Toate acestea trebuiau făcute. În privinţa manierei sau a opor tu nităţii politice în care s-a procedat, se poate discuta. Dar în privinţa justeţei de principiu a măsurilor bugetare, cred că nu poate fi ridicată vreo obiecţie.

Cum ar putea influenţa criza actul cultural?
Prin retragerea fondurilor care susţin cultura şi aici este vorba de zonele care, instituţional, sprijină propagarea ori finanţarea unor întreprinderi culturale. Fiindcă actul cultural ca atare, actul creativ, nu poate fi influenţat de criză. Dimpotrivă, poate să ascută instinctul creativ. Căci, cum ştii, toţi creatorii sunt impredictibili. La fericire reacţionează uneori prin moleşire, iar la suferinţă, prin creaţie.

Acest lucru se potriveşte foarte bine cu un text atribuit lui Albert Einstein, conform căruia criza naşte invenţii, descoperiri şi mari strategii. A mai rămas ceva de inventat?
Fireşte, tot ce n-am inventat încă! Ştii ce mi se pare extraordinar? Că argumentele cele mai puternice împotriva predicţiilor care implică mari mase de oameni ori istoria umanităţii ca atare sunt cele care confirmă filosofia politică liberală, întrucât invocă spontaneitatea, creativitatea şi im predictibilitatea geniului uman. Când Malthus şi-a scris cartea în care a spus că umanitatea este condamnată la o criză la care nu are soluţie, pornind de la observaţia corectă că resursele cresc în mod aritmetic, în timp ce populaţia creşte în mod geometric, aparent, raţionamentul era fără fisură. Singura fisură era că ignora capacitatea omului de a inventa lucruri noi. Or, este exact situaţia care face din unele ţări înapoiate nişte ţări înapoiate: ele ignoră cum să transforme în bogăţie ceea ce deja au. Bunăoară, ţările care stau pe mormane de resurse. Petrolul, bunăoară. În secolul al XIX-lea, înainte de inventarea motorului cu ardere internă, petrolul nu era o resursă, ci o calamitate. Pentru că distrugea câmpurile unde puteai să faci agricultură. Acum, este o resursă extraordinară, dar a devenit o resursă numai după ce inteligenţa omului a transformat-o într-una. Dacă nu inventam motorul cu ardere internă, petrolul nu era o resursă, ci o nenorocire. Şi cine ştie câte mai sunt! Aerul ar putea fi o resursă pentru o viitoare invenţie umană, dar va deveni bogăţie numai pentru cine va face această invenţie.

Te-a prins criza lucrând la o carte? Unde, când, cum?
Criza m-a prins lucrând pe brânci la ICR, şi anume de dimineaţă până seara. De când sunt implicat în proiectul ICR, cărţile mele se scriu în weekend şi nopţile. Încerc să public ceva anul acesta, însă timpul de ducere la bun sfârşit al unui proiect e mult mai mare decât în trecut, pentru că a fi angrenat într-un proiect public impli că o jertfă importantă în privinţa timpului, iar acest lucru ar trebui apreciat. Nu mă refer la lichelele care ocupă funcţii publice. Dar aceia care dovedesc că sunt oneşti şi fac un serviciu public nu trebuie priviţi ca nişte privilegiaţi ai vreunui regim.

Cum le pică libertarienilor, care vor intervenţii cât mai reduse din partea statului, naţionalizarea băncilor, pe fondul crizei?
Cât se poate de prost, fiindcă asta distorsionează etica afacerilor. Etica agentului privat este ur mătoarea: el are dreptul să câştige potrivit inteligenţei şi riscurilor pe care şi le-a luat, dar dacă are dreptul să câştige nelimitat, în principiu, el trebuie să fie şi supus regulii că, dacă greşeşte, plăteşte. În momentul în care statul decide că anumiţi investitori privaţi, chiar dacă greşesc, nu pierd, atunci vor da năvală toţi ca să aibă cu statul o relaţie privilegiată, astfel încât şi ei să fie scutiţi de penalizarea meritată pentru greşelile lor.