Invitația la masă, în familie, e o declarație de dragoste. Iar în familia mea, mâncarea bună a fost mereu – este și acum, în preajma Sărbătorilor – o metaforă pentru dragoste. #HaiLaMasă, de Crăciun!
În calitatea mea de jurnalist gastronomic, modest aspirant la titulatura de „food critic”, am avut ocazia să testez mâncăruri de soi pe toate meridianele. La Milano, am savurat ce gătise cel mai bun Chef din lume, Massimo Bottura – piesa de rezistență din meniul special se numea „Frumosul, psihedelicul vițel pictat prin învârtire și făcut la grătar fără flacără”; la munte, tot în Lombardia, la San Pellegrino, în spa-ul lipit de celebrul Cazino, se află cel mai frumos loc în care am mâncat vreodată – bistroul magnific pictat de artiștii Valenti și Guglielmini; în Anglia, la Woking, înt-o clădire ca o farfurie zburătoare, McLaren Technology Centre, am mâncat un desert de un rafinament colosal – Deconstructed Eton Mess; la Varșovia, în ambianța exclusivistă a Palatului Regal, m-am bucurat de preparatele concepute în Atelier Amaro, primul restaurant din istoria Poloniei recompensat cu o stea Michelin. Cina s-a numit Calendarul Naturii și a cuprins 5 momente (a se citi feluri de mâncare) din cea de-a 42-a săptămână a anului: păstrăv de mare cu sorb și polen, în formă de fagure; varză călită, în frunză de șofran și sos de alune; somn cu țelină și nap-porcesc; căprioară cu ienupăr și măcrișul iepurelui; vinete cu soc american și halva.
Dar tuturor aceste experiențe selecte le-a lipsit ambianța de acasă, evident, mai modestă, dar compensând prin dragoste opulența gastronomică.
Declarația la pachet
Ani de zile, întrucât bunica pe linie maternă locuia în Târgu-Mureș, invitațiile la masă veneau sub forma unui aviz la Poștă, prin care eram anunțați că a mai sosit un colet. Sigur, era penurie alimentară, dar frecvența bilunară cu care primeam pachetele risipea orice grijă de procurare. Ce se găsea în acele pachete ne făcea să ne bucurăm mai tare decât de mult mai rarele ocazii în care primeam haine trendy din străinătate, cu care aveam să mă fudulesc ani buni. Iarna, mai ales, invitațiile la masă sosite din Ardeal însemnau mai cu seamă preparate din porc. Fiind os de ardeleni, sunt iubitor de porc. Mă dau în vânt după afumături, mi-e greu să identific vreun preparat porcin care să-mi displacă, cred cu tărie că sărbătorile de iarnă sunt sărbători adevărate atunci când ai pe masă slănină, cârnați proaspeți fierți și apoi fripți, cârnați uscați pe care să-i mănânci din ochi, lebăr, sângerete, ciolan afumat cu carne doar un pic crocantă la suprafață, dar nespus de delicată pe os. Lângă orice produs gătit din porc, cum ar fi o tocăniță cu bucățele pline de grăsime, aș atașa fără ezitare niște găluști de pomină sau niște varză călită peste care am scăpat niște smântână groasă de stă lingurița dreaptă în ea.
Ca oricine, am și feluri favorite de mâncare, datorită cărora, când erau gata și auzeam invariabilul „hai la masă!”, mă așezam împreună cu ai mei în sufragerie parcă având un apetit și mai mare. Concret, erau trei feluri de mâncare pe bază de carne de vită. Antreul era reprezentat de măduvă fierbinte, extrasă din osul de vită, sărată din belșug și unsă instantaneu pe felii de pâine prăjită. Pâinea o alegeam cu grijă – trebuia să fie cel mai bun sortiment, ceea ce nu era tocmai simplu în vremuri în care brutărille artizanale nu-și făcuseră apariția la noi. Ne-am păstrat acest obicei, de a construi meniul în jurul produsului de panificație, așa cum un antrenor de fotbal gândește echipa care va juca în derby începând cu coordonatorul din teren. Urma supa de vită cu găluști impozante și pătrunjel, doar cu rol decorativ, iar la felul principal, încoronarea mesei: carne fiartă de vită, uscată, dar și cu o ispititoare mantie albă de grăsime, servită alături de cartofi fierți și prăjiți apoi în ceapă, sos de mere și sos de roșii. Îndeobște, încheiam cu triumfuri ale patiseriei nesofisticate, dar delicioase, de la cremșnit (azi, acest desert clasic e mai cunoscut drept Millefeuille) la surcele ninse cu zahăr tos ori foietaje cu mere.
Crăciun cu mama
Viața, mereu surprinzătoare, a făcut să stau cu mama în preajma acestor Sărbători – ceea ce nu s-a mai întâmplat de mulți ani. Practic, de câteva săptămâni, mama îmi face din nou declarații de dragoste în farfurie, așa cum era când încă nu plecasem din casa părintească. Și pune atâta pasiune în mâncăruri pe care nu mi le-a mai făcut de multă vreme încât fiecare masă e un eveniment în sine. Când mă întreabă „Ce vrei să îți fac de mâncare?”, știu că deja are niște variante și toate sunt câștigătoare. Așa că spun, de pildă, musaca de vinete, pentru că vreau să o văd îmbujorându-se de plăcere. Când mă anunță, misterios, că a gătit ceva ce-mi place foarte mult, știu că s-ar putea să mă aștepte și o farfurie de lapte de pasăre. Iar de Crăciun, e limpede că se va strădui cel mai mult să mă surprindă, din momentul în care rup din bagheta crocantă pentru antreu până când, semn că mă predau, voi depune șervețelul în farfuria desertului care mi-a fermecat copilăria.
Poate că v-am făcut poftă cu acest articol, parte a campaniei de Crăciun a brutăriei artizanale Pain Plaisir, #HaiLaMasă. De fapt, voiam să vă amintesc doar că a sta împreună la masă, alături de cei dragi, e cea mai simplă declarație de dragoste care se poate auzi de Crăciun.