Am văzut, la FITS 30,răvășitorul spectacol de teatru „Ultima cină/ Familie”, un making-of al unei grozăvii de neînchipuit, realizat de un regizor elvețian, într-un spectacol belgian, la un teatru sibian

Ca amator de reprezentații scenice de mare clasă națională, vin la Festivalul de la Sibiu pentru spectacole pe care le pot vedea doar aici. Ca amator de teatru universal, vin din același motiv la Festivalul de la Sibiu: pentru spectacole pe care le pot vedea doar aici (merg la teatru de peste 40 de ani, însă când ajung în străinătate nu urmăresc cu obstinație această artă, cel mai adesea sunt cu alte treburi). Cele din urmă, însă, reușesc să mă conecteze la marele teatru modern, cel de clasă universală, jucat pe continent și aiurea, precum și la montările realizate sub semnul „Zeitgeist”-ului, al prezentului.

E cazul spectacolului „Ultima cină/ Familie”, pe care l-am văzut aseară la Fabrica de Cultură UniCredit din Sibiu, în cadrul FITS 30. Îl alesesem încă de la București. Aici, la Sibiu, am citit recomandarea scriitorului și criticului Marius Chivu: „Un fel de Lars von Trier live, spectacolul meu preferat din această ediție FITS este «Ultima cină / Familie», dramaturgie & cercetare Carmen Hornbostel, regia Milo Rau”.

Înainte de merge în incinta șic-industrială unde a fost prezentat, am parcurs o sarabandă a superlativelor despre regizorul elvețian Milo Rau, pe portalul Institutului Internaţional pentru Crimă Politică. Poate vă amintiți, elvețianul Rau a realizat premiatul film documentar ce includea piesa „Ultimele ore ale lui Ceaușescu”. Pe scurt, directorul teatrului belgian NTGent e „cel mai influent” („Die Zeit”), „cel mai distins” („Le Soir”), „cel mai interesant” („De Standaard”), „cel mai controversat” („La Repubblica”), „cel mai scandalos” („The New York Times”) „cel mai ambițios” („The Guardian”), continui citarea, „artist al timpurilor noastre”.

Cu montarea „Ultima cină / Familie”, Milo Rau plutește lejer la înălțimea acestor aprecieri. El a apelat la o familie de actori extrem de importanți din Belgia, An Miller și Filip Peeters, precum și la fiicele lor adolescente, Leonce și Louisa Peeters, și la delicioșii căței Billy și Bobby, pentru a pune în scenă un making of al unei tragedii reale, plină de mister – după ce au cinat, cei patru membri ai familiei Demeester din Calais au fost găsiți spânzurați, lăsând un bilet pe care scria, prefer această versiune, „We messed up. Sorry”.

Îți trebuie un stomac foarte tare să abordezi o sinucidere colectivă, ba încă, în familie. Și unul la fel, doar să asiști la o montare care face ca drama să pară credibilă și desfășurată în timp real – pe scenă, gătitul, mâncatul, vorbitul, tăcutul, pregătirea pentru spânzurătoare întăresc sentimentul că se petrec de-adevăratelea. Evident, niciun alt spectacol al lui Rau n-a fost mai controversat. Rezumatul meu favorit e cel citit în publicația „De Trouw”: „Aceasta e magia teatrului și realitatea eluzivă a sa. Rareori incomprehensibilul a fost translatat mai impresionant în teatru”.

Fie-mi permis să observ, la rândul meu, că nu mi-a fost dat să văd o abordare mai onestă a banalului vieții de familie, ca în această piesă în care oamenii se comportă natural precum câinii din distribuție, nimic nu pare repetat, regizat. Aici e mare artă a elvețianului Rau – să reproducă existența și curmarea ei voluntară cu o profunzime pe care am mai întâlnit-o doar în zguduitoarea carte „Sinuciderea fecioarelor” de Jeffrey Eugenides.

Elvețianul Milo Rau și echipa belgiană de expresie flamandă închipuie neînchipuibilul cu resurse și mijloace artistice moderne, atât de pertinente și de firești încât și o poveste despre o sinucidere colectivă în familie se transformă într-un imn dedicat vieții. N-am aflat de ce și-au pus capăt zilelor cei patru Demeester, va rămâne un mister. Însă am văzut nenumărate motive pentru care merită să trăiești în ceea mai fecundă asociere umană, familia. Ceea ce cred că e foarte frumos.

Foto: Ovidiu Matiu, pentru FITS

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 − one =