Carmenuța, bucuria mea, lumina ochilor mei, ești atât de frumoasă!
Mă uit în neștire la instantaneul ăsta. Îți ghicesc încântarea, îți văd gura ușor deschisă, ești ca un cățelandru care a dat de un loc în care se poate zbengui. Ești în natură, în ultima ta excursie, o călătorie tematică, în care eu n-am fost, n-aveam ce să caut, era ceva ce trebuia să faci cu prietenele tale. Te-au însoțit Cristina B. și Mihaela M., care te iubesc nespus, în Valea Doftanei. Văzuseși pe Net un cadru pe care l-ai socotit potrivit pentru ceea ce urma: să te tundă fetele, pe malul unui lac, pe acorduri de Muse.

Doctorii avuseseră dreptate: imediat după radioterapie, părul începuse să-ți cadă și dacă treceai mâna prin el. Părul tău mătăsos, părul tău de aur, părul tău cu cărare adâncă în care îmi plăcea să mă pierd, părul tău zburlit de dimineață, părul tău care începea să nu mai fie.
Chiar vorbeam aseară cu Mihaela M. – da, doar ție îți permitea să îi spui Mișulică:


Carmenuța, voi scrie cartea pe care voiai să o scrii tu. Și voi face ceva și cu blogul Coiotul Relaxat.

Doar că acum nu pot.

Vreau să mă apuc pe 1 ianuarie, după ce se va întoarce Vuvu în State, și voi avea câteva zile libere. Dar până atunci frunzăresc amintirile noastre.
Găsesc aproape zilnic agende, pe care le credeam neîncepute, în care îți notai ce vrei să faci. Ultima însemnare e de pe 17 august, la două zile după ce ai revenit din excursie.
– Irinuk ♥
– maybe scris LPF print
– ordine laptop – o oră
– ordine haine – un pic
– exerciții picioare?
– găsit carte de citit
– serial poate
– ieșit din casă un pic
– listă food pentru mâine
– redus cortizon prânz
Continui să mă gândesc la excursia de la malul lacului. Pe 27 august, mi-a scris Cristina B.: „Ce faci? Cum esti? Acum doua saptamani eram pe Valea Doftanei. Au fost zilele alea, asa, ca o bresa: atemporale, in afara spatiului si timpului. Am plutit cumva cum nu pot sa explic. Am stat pe malul lacului, am ascultat muzica, m-am straduit sa ii mai las perisor, ca m-am gandit ca o sa creasca pana apuca sa cada celalalt. Inainte de asta fusesem la un restaurant recomandat, Veverita, care, culmea, era si pe waze. Noroc ca drumul pana acolo a fost frumos. Si locul, in sine, ar fi fost daca nu il sluteau oamenii cu diverse decoratiuni care nu-si aveau rostul. Inauntru insa arata ca o cantina in care si mirosea a prajeala si ne-am imaginat, ca de vreme ce ne fusese recomandat, era the shit la nunti si cumetrii. A mancat o salata cu piept de pui si cartofi prajiti, fara sare. Mereu cand facea comanda incepea o poveste: stiti, eu tin un regim special si nu am voie sare, credeti ca imi puteti gati ceva? Apoi am stat pe malul lacului de care s-a minunat intr-una ca e chiar cel din poze. Avea asa, o mare bucurie ca e chiar lacul pe care si-l imaginase ea: lacul Paltinul. Am stat in iarba si ne-a zis ca ea e pamant, ca e zodie de pamant si pamantul o linisteste, de-aia s-a simtit mereu bine pe o paturica in iarba cu o carte in mana: ca era aproape de pamant.”
Apoi, pe 28 august:
„Cand am ajuns a urcat prima in camera. Am gasit-o trantita pe patul pe care si-l alesese mai aproape de baie. -Vezi, aici e o nisa cu un cuier. In timp ce zicea, m-am repezit fiindca am crezut ca a apucat sa atarne ceva de care are nevoie. In timp ce ma uitam nedumerita la cuierul gol, explica: – Acolo e un dezmat al prizelor. Abia atunci am vazut sub cuierul gol, opt prize aliniate, si ne-am apucat sa numaram 16 in toata camera. Si sa radem, evident. Sa ne imaginam cam ce ar putea intra in ele. A ramas ultima la plecare, dar Mihaela a urcat tiptil sa vada ce face. A surprins-o privind trist camera dintr-o parte in cealalta si oftand. Posibil sa fi facut si poze ca era cu telefonul in mana. Cand ne-a vazut ne-a anuntat vesela inutilitatea zilei: a gasit parola de la wi-fi. Si iar am ras. Imi amintesc cum ne-am cunoscut. Avea 8 ani era tunsa scurt si purta niste ochelari dreptunghiulari cu rame portocalii. Era in fusta, o exceptie, pentru ca venise dintr-o vizita, unde probabil trebuia sa dea bine, si purta niste sandalute albe, despre care ulterior mama ei avea sa-mi spuna ca le frecase cu spirt ca sa le mai scoata fata. Era cocotata pe un gard verde. Asa a intrat in viata mea: de la inaltime:). Iar protocolul de prezentare l-a facut Valeriu:)”.
Public aceste corespondențe (și) pentru că Mihaela C. – stranie ușurare am avut când am fost cu Cristina B. la ziua ei, în localul în care obișnuiați să mergeți împreună, îndeplinind cumva ultima ta dorință de care știm – mă îndeamnă să fac ceva cu moștenirea ta virtuală:
„Finule, mă gândeam azi să nu lăsăm Coiotul să moară, mai mult voi, adică tu, Cristina, decât eu. Să ajungi să te îmbogățești din Coiot, cum era planul… Să scrii cărți cu Coioți, să faci materiale, căni, caiete… nu știu cum, dar știu că tu poți. Carmen te vedea genial, deci așa e, clar. Doar să vrei asta…”. (25 septembrie).
Carmenuța, sunt atât de genial încât mi-am dedublat eul.
Am unul care-și vede de existența banală, pe care l-am trimis în lume, la serviciu, la cumpărături, la Festivalul Enescu (cu Andreea G. și Dragoș V.), la premiera „Neguțătorul din Veneția” de la TNB (cu Mihaela M.), la premiera de la „Iona” (cu Laurențiu M.), la Art Safari (am vernisat cu Ada T.).
Și mai am eul nostru, care se oprește la intrarea pe Rodul Pământului, așa cum făceam când te așteptam la metrou până anul trecut și, când ajungeam acolo, ne aprindeam țigările. Dacă vreunul înainta, prins de discuție și uitând de ritual, celălalt se oprea brusc și rămânea stană de piatră.
Eul nostru vine aproape zilnic la tine. Am întrebat-o pe Olivia M. dacă e ceva patologic în acest obicei, de a avea două personalități, însă m-a asigurat că, în acest caz, nu.
Ieri, la comemorarea a 40 de zile, am desenat pe pământ o inimă, cu căndeluțe. Nu e perfectă, cum nici feliuțele de gogoșari cu care îți scriam mesaje naive pe sandvișurile pe care ți le pregăteam la micul dejun nu erau, dar e a mea, a ta, a noastră.
(fragmente din această postare vor fi utilizate în viitoarea carte #ÎnTimpCeTuErai).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

one × 3 =