„Fetița soldat” de Mihaela Michailov, pusă în scenă de regizoarea debutantă Silvia Roman la Sala Mică a Teatrului Național București – spațiu deschis proiectului 9G, noua generație – e o joacă dramatică despre copilărie și despre luminile și umbrele care o traversează. Spectacolul te transpune în lumea copilăriei, cu o artă amintind de prima parte a „Medelenilor” lui Teodoreanu, grație unui text impecabil, al autoarei-dramaturg, a cărei experiență în lucrul creativ cu copiii își pune amprenta pe reușitele secvențe ludice. E o piesă ca o acadea, ale cărei gusturi alternează aidoma culorilor: când dulce, când amară.
Spectacolul beneficiază și de o excelentă scenografie – surorile Bianca și Sabina Veșteman imaginează un spațiu în care cuburile reconfigurabile pentru un joc copilăresc, scara ce fascinează pe oricine a avut așa ceva în casă, borcanele insuficient de bine ascunse și acvariul din televizor trimit spectatorul într-un cadru familial, care-l relaxează și-i conferă o stare de bine.
Replicile din această piesă despre o fetiță de 9 ani ce se închipuie soldat ca să învingă boala bunicii care o crește sunt savuroase: ce poate imita mai bine candoarea decât niște întrebări de o creativitate increată, la o vârstă la care vrei să afli totul și-ți explici totul nealterat de influențe socio-culturale ori de știință?
Când a apărut prima dată Luna, ce-a zis? Unde se duce timpul când trece (întrebare pe care o completez cu alta strict autentică, auzită cu mulți ani în urmă: dar mâncărimea după ce te scarpini?…)? Ce-ar învăța copiii la școală dacă n-ar mai învăța ce trebuie? Și pe această din urmă întrebare o plasez afectiv alături de altele, gen „Cât de sus poți să sari dacă locuiești pe Marte?”, puse de micul Werner Phennig în tulburătoarea carte „Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr.
În fine, remarc prestația actriței din acest One-Girl-Show jucat în dublă distribuție – eu am văzut versiunea cu Cristina Juncu în rol titular.
Jucând cartea inocenței, Cristina e o Audrey Tautou în carne și oase. De la calificativele călduțe pe care i le-a dat criticul Gabriela Hurezean – „prestație cuminte, liniară” – după Gala Tânărului Actor de la Costinești (unde, totuși, Cristina a fost o revelație și a luat premiul publicului), Cristina Juncu are acum un rol care îi oferă șansa de a se exprima nuanțat într-un registru nu atât de facil pe cât pare. Sunt ispitit să afirm că îi iese – am văzut-o pe Ileana Lucaciu zâmbind la sfârșitul spectacolului, or, credeți-mă, e un indiciu important din partea unui critic temut, a cărui simplă apariție în sală le provoacă actorilor, fie și consacrați, frisoane.
- Mă găsiți și pe pagina de Facebook a blogului.
