„Jurnal de România. 1989”, a doua condamnare a comunismului

Sunt Horia Ghibuțiu și am și eu o poveste care ar putea intra în „Jurnal de România. 1989” (mă rog, de fapt mă cheamă Horea Adrian Ghibuțiu, dar așa m-au semnat la debutul în presă, acum 30 de ani, și așa a rămas. Horia e directorul Teatrului Național, am aflat aseară: Ion Horia Leonida Caramitru). O să vă rog să o citiți mai jos, e una oarecare, cum fiecare locuitor al României trecut de o anumită vârstă are.
Vă rog să citiți mai întâi impresiile mele despre spectacolul de teatru documentar multimedia „Jurnal de România. 1989”, regia și scenariul Carmen Lidia Voicu, cu Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale. Găsesc că sunt mai importante decât povestea mea.
„Jurnal de România. 1989”, a cărui premieră am văzut-o aseară în spațiul deschis Amfiteatru de la Teatrul Național din București, e mai mult decât un spectacol documentar. E o simbolică și foarte puternică ilustrare necontrafăcută a unui trecut dureros al țării, pe parcursul căreia niște actori își spun, simplu, poveștile. E impropriu spus că ar juca propriile roluri, pentru că nu oferă nicio interpretare dramatică. Actorii nu declamă nimic. Doar povestesc fragmente adevărate, tulburătoare, din viețile lor. Sunt confesiuni în primă audiție, nu pot avea decât un profund respect pentru curajul acestor persoane publice de a-și deschide viețile în fața spectatorilor.
Prin urmare, nu voi elogia fiorul artistic al prestației actorilor Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale (primii doi, marcanți, pe Florentina o socot hărăzită, am văzut-o în multe spectacole, de Daniel Badale admit că nu știam nimic). În „Jurnal de România. 1989”, ei sunt cetățeni care vorbesc cu sinceritate despre destine ciuntite, despre sarmale refuzate de militari pe motiv că erau otrăvite, despre inocența copilăriei din comunism. Sunt mândru să locuiesc în aceeași cetate cu Ion Caramitru și Oana Pellea, mă refer la dumnealor pentru că au vizibilitate publică majoră. Apreciez nespus că au fost – și au rămas – de partea bună, de partea cea dreaptă.
Dincolo de valoarea de probatoriu a mărturiilor și de niște destine pilduitoare, principala calitate a montării „Jurnal de România. 1989” e că, răspicat și fără echivoc, condamnă comunismul de la înălțimea unei instituții culturale de prim rang: Teatrul Național din București. Iar faptul că această condamnare e găzduită de un spațiu nou, configurat sub directoratul lui Ion Caramitru, cred că oferă și mai multe semnificații despărțirii de trecut.
Cu dreptul pe care și-l ia orice spectator după ce a văzut un act artistic – care, o dată lansat, nu mai aparține creatorilor, ci publicului – îngăduiți-mi să politizez premiera de la Naționalul bucureștean. Cred cu tărie că e a doua mare condamnare a comunismului din România, după cea din Raportul Final al Comisiei conduse de profesorul Vladimir Tismăneanu.
De aceea, spectacolul documentar „Jurnal de București. 1989” are o valoare istorică. Mergeți să-l vedeți, cu toate măsurile de precauție care trebuie luate în vremuri de pandemie. Comunismul a fost o molimă mai grea decât cea care ne sperie acum. De aceea, nu-i târziu să fie condamnat în 2020.

„Jurnal de România. 1989”, povestea mea

Revoluţia m-a prins în haine kaki, într-o unitate a Ministerului de Interne: aveam 20 de ani, picasem la facultate, mama reuşind să mă scape de încorporarea în Ministerul Apărării – unde se dădea cu sapa pe ogoarele patriei – cu ajutorul unui kilogram de cafea.
În decembrie 1989, eram un pârlit de ostaş în termen, undeva, pe lângă Târgovişte. Ulterior, s-a numit, pompos, Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor Jandarmi Ochiuri, comuna Gura Ocniţei. Atunci era o şcoală auto de reciclare a cadrelor MI, iar eu serveam patria într-o centrală în care sunau când şi când telefoanele, la care răspundeam, invariabil, „Şcoala Ochiuri, soldat Ghibuţiu, ordonaţi!“.
Am aflat de Timişoara de la femeia de serviciu care deretica în comandamentul unităţii. Ascultase acasă Europa Liberă şi a presupus că simpatizam cu „huliganii”, aşa că a ameninţat: „O să vedeţi ce-o să păţiţi!…”.
În unitatea de Securitate pe care o deserveam, mai precis în centrala telefonică ținându-mi loc și de dormitor, și de cameră de zi, aveam un radio care nu prindea unde scurte, deci n-aveam parte de Europa Liberă. Se prindea, în schimb, Vocea Americii, dar nu puteam asculta tot timpul – depindea de ofițerul de serviciu, care venea seara, de plictiseală, pe „la mine”, că era fun, se fuma, erau telefoane… Dacă era vreunul mai comunist, evitam să mă joc pe scala radioului, în cel mai bun caz, dădeam pe bulgari, iar dacă zicea vreunul ceva, replicam că îmi place „Wonderful Life” a lui Black, iar românii o difuzează rar! Dacă era vreun ofițer mai tânăr, îl lăsam să joace la nesfârșit sceneta în care caută niște muzică, dă de un post în limba română, hopa, e Voice of America!, ia să vedem ce mai zic ăștia, nu că ne-ar interesa!…
După 17 decembrie 1989 s-a dat nu ştiu ce consemn. Până şi eu, apt necombatant, başca „pilos“, am fost nevoit să-mi iau în primire arma de pe inventar, pe care am pus-o sub pat, ca să nu ocupe spaţiu. Au urmat ordine ce păreau date de la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Gura Ocniţei – aşa s-a chemat ulterior ospiciul din vecinătate. Din oră în oră, ordinele alternau, de la înarmaţi-vă până-n dinţi şi staţi cu glonţ pe ţeavă, până la încuiaţi totul şi înghiţiţi cheia.
La Ochiuri, Revoluţia a triumfat fără vărsare de sânge. S-a zvonit că Nicolae Ceauşescu urma să fie ascuns la noi, dar până la urmă l-au dus la Târgovişte. Pentru câteva zile, ne-am schimbat petliţele roş-albastre cu unele ruginii, de pompieri, ca să nu atragem mânia populară. Spre bafta mea, singura formă de reprimare la care am asistat a fost disputa dintre două cadre, pe tabla de şah: din servilism, plutonierul-major de la popotă se tot lăsa bătut de comandantul unităţii, un maior căruia îi şi curăţa covoarele în civil, fiind vecini de bloc.
Eu am fost făcut, nemeritat, fruntaş.
Am mâncat aproape exclusiv de la pachet, bucătăresele își frângeau mâinile (și doamna mai plinuță și mai pricepută, și cea slabă, mai puțin!) că nu mă duc la cantină, îmi trimiteau mâncarea prin alți soldați – cum ziceam, am fost privilegiat, nu mai povestesc când l-au făcut pe tata ministru, după Revoluție, și a venit o dată în vizită, de au bătut ofițerii recordul de temenele.
Centrala era într-o vilă, mă bucuram când veneau în reciclare ofițeri și subofițeri de la Penitenciare, fiindcă aveau povești colosale (iar cei din nord, și palincă) sau când se pregăteau sportivi de la Dinamo. Odată au fost în cantonament și voleibaliștii dinamoviști, generația fabuloasă cu Căta-Chițiga, medaliatul cu bronz la Olimpiada moscovită, le-am luat interviuri – eu împărțeam ziarele în unitate și le citeam din scoarță-n scoarță – mi-au dat autografe pe un carnețel, „pentru un viitor bun ziarist”, m-am simțit flatat, dar habar n-aveam că va veni Revoluția și o să ajung jurnalist.
Citeam pe rupte, Shakespeare, Cehov, era bine.
Am scăpat în aprilie ’90, s-au făcut 30 de ani de când am terminat armata, după care am devenit Golan de Piaţa Universităţii. Restul e tranziţie.