În noiembrie 2013, cel puțin 6.000 de oameni pier în Filipine din cauza taifunului Haiyan, Pharrell Williams lansează piesa „Happy”, milioane de români se enervează din cauza egalului făcut acasă de naționala de fotbal cu Grecia (1-1), zeci de mii caută pe Internet despre fainoșag și Suleyman Magnificul, iar Elena Stancu și Cosmin Bumbuț își iau lumea-n cap și pleacă teleleu.
De atunci locuiesc și muncesc într-o autorulotă. Trăiesc cu puțin, dar ce fac, adică Elena scrie, iar Cosmin fotografiază, e valoros. Ea mai gătește, el mai învață să monteze din tutoriale de pe Google ca mai apoi să ia un premiu pentru imagine, se mai împrietenesc cu căldărari, trai, neneacă!
Îmi place foarte de mult de Elena și de Cosmin, nici nu știu pentru ce să-i admir mai tare – pentru că sunt temerari ori pentru că sunt atât de înzestrați și au această ușurință, i-aș zice vocațională, de a fi ochii, urechile și sufletul nostru prin locuri pe care, din comoditate sau sclifoseală, le evităm. Dar ei se duc acolo, le imortalizează și ni le servesc ca pe niște felii de viață adevărată de care ceștilalți, rămași să păzim un bastion iluzoriu al, vorba Elenei, „jurnalismului făcut din birou”, am uitat sau poate nici n-am știut, tot căscând gura la politicieni și la celebrități.
Ce fac cei doi e o întoarcere la izvoare, însă, în același timp, găsesc că e o probă de jurnalism extrem de modern. De aceea, îi urmăresc cu nesaț, am ce învăța de la ei.
Prieteni, iată-i pe oamenii între oameni de la Teleleu.
- Ați avut vreun moment, de patru ani încoace, în care ați regretat că ați plecat Teleleu?
Elena Stancu: De când m-am mutat într-o mașină, am scris mai mult și mai bine decât în toată viața mea de până atunci, așa că nu am nimic de regretat. Eram atât de frustrată și de sătulă de jurnalismul făcut din birou, încât atunci când am plecat la drum, în noiembrie 2013, nu mi-a venit să cred cât sunt de liberă, cât timp am la dispoziție și ce privilegiu e să lucrezi doar la subiectele care îți plac.
Regrete nu am, pentru că, până la urmă, dacă nu ne-ar fi bine așa, ne-am întoarce la București. Sigur că viața în autorulotă presupune niște lipsuri: mi-e dor de zilele în care stăteam 15 minute sub duș și apa avea presiune, mi-ar plăcea să mă machiez și să mă îmbrac într-una dintre rochiile la care am renunțat înainte să plecăm teleleu, îmi lipsește un cuptor în care să fac prăjituri și un frigider mai mare în care să încapă și legumele, cred că e plăcut sentimentul de siguranță dintr-o casă care nu se zgâlțâie noaptea, atunci când niște băieți din Brăila îți fac o glumă. Viața în mașină înseamnă să pierzi timp o dată la două zile ca să cauți apă și o hazna, să nu știi unde o să dormi la noapte, apoi să te trezești la două ca să strângi mașina și să te mulți în altă parte, pentru că acolo unde ai parcat nu ești în siguranță, să-ți petreci vara în mașină și atunci când sunt 38 de grade Celsius afară să fie 38 de grade Celsius și înăuntru.
Dar când le pui în balanță, îți spui că merită. Îmi place meseria mea, îmi place să mă trezesc dimineața năucă și să nu-mi amintesc unde suntem și pe ce parte a mașinii e trotuarul, îmi place să cunosc oameni noi cu povești noi și să am libertatea să le spun așa cum vreau.
Cosmin Bumbuț: Am hardurile pline de fotografii de care sunt mândru, îmi aleg ce peisaj vreau să văd pe geam dimineața, nu sunt presat de ritmul dintr-o redacție și pot să lucrez la un subiect până când e gata. Așa că nici eu n-am regrete. Mi-e dor de Matei, băiatul meu care împlinește anul acesta 16 ani și care vine în vacanțe cu noi. Ne dăm seama cât surplus de spațiu avem atunci când încăpem trei oameni și un cățel în 10 metri pătrați cu tot cu motor. E adevărat, atunci când vine Matei la noi trișăm și mergem într-un camping pentru că nu ne-ar ajunge apa, iar toaleta s-ar umple foarte repede.
Ne lipsesc prietenii din București, pentru că tot anul suntem doar noi doi, cățelușa noastră, Tina, și oamenii a căror viață o documentăm. Ne mai întâlnim cu ei la TIFF sau la Electric Castle, dar e greu să-ți rezumi ultima jumătate de an în două ore, la un pahar de vin. Ne lipsește să vorbim cu cineva despre filme, muzică, bârfe despre cunoscuți, dar Facebookul ne mai alină din singurătate, simțim că facem parte și noi dintr-o bulă. În ultimii doi ani, cel mai bun prieten al nostru a fost Geo, un căldărar din Corcova despre care am făcut un documentar și cu care am băut niște litri de bere.
- Care sunt cele mai importante trei realizări profesionale ale fiecăruia de când sunteți Teleleu?
Cosmin Bumbuț: Primul proiect pentru care am folosit autorulota – înainte să ne mutăm în ea – a fost Camera Intimă, pentru care am câștigat Sony World Photography Awards. Am plecat într-un turneu la penitenciarele românești și am finalizat proiectul care rămăsese în stand-by din lipsă de fonduri. De data asta, nu m-au mai costat nici hotelurile, nici restaurantele, nici măcar cafeaua și berea, pe care mi le-am luat de la supermarket. O altă realizare e documentarul Ultimul căldărar, care ar fi trebuit să fie un video de 10 minute și pentru care am primit bursa Viitor la purtător oferită de DOR. Bugetul filmului a fost 1.200 de euro și totul a fost făcut de mine și de Elena. Am învățat să montez din tutoriale de pe Google și am lucrat la film în mașină și în sufrageria mamei mele din Baia Mare, pe un monitor de 15 inci. Filmul a câștigat Premiul pentru cea mai bună imagine la Docuart, un premiu special la Millenium Film Festival de la Bruxelles, Premiul II la Superscrieri (TV și videojurnalism) și Premiul pentru debut la TIFF, ceea ce e surprinzător pentru un fotograf și o jurnalistă care au făcut din greșeală un film.
Elena Stancu: A treia realizare sunt bursele pe care le-am câștigat și la care am putut lucra pentru că locuim într-o mașină. În cei patru ani, am câștigat împreună o bursă oferită de Centrul Carter din SUA, două burse Superscrieri și o bursă DOR/Viitor la purtător.
În același an în care Cosmin a lucrat la proiectul Camera Intimă, eu am câștigat Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, cu o investigație despre sistemul medical românesc, care a fost publicată în The Independent. Am mers cu autorulota în mai multe orașe din sudul României, am vizitat spitalele și am stat de vorbă cu medicii, am dormit și am mâncat în mașină, iar lipsa constrângerilor financiare mi-a dat libertatea de a documenta săptămâni întregi acest subiect.
- Un freelancer american zicea că toată viața a lucrat după sistemul „azi șampanie, mâine covrigi”. Se poate trăi OK ca jurnalist din burse, premii și proiecte?
Cosmin Bumbuț: Cred că se poate, dar noi mâncăm mai des covrigi decât bem șampanie. De când ne-am mutat în mașină, ne-am limitat cheltuielile. Dormitul nu ne costă nimic, pentru că facem freecamping. Nu mâncăm la restaurante și bem foarte rar în oraș. Ne cumpărăm mâncarea de la supermarketuri sau din piețe și Elena gătește. Haine ne luăm de la second-hand-uri sau de la reduceri, pentru că atunci când locuiești într-o mașină ai loc doar pentru 10 tricouri și nu e așa de important statutul social. Porți mai mult șlapii, pentru că e descurajant să-ți legi și să-ți desfaci șireturile de la converși de fiecare dată când ieși sau intri în mașină. Iar toate sculele foto trebuie să-ți încapă într-o geantă pe care s-o iei cu tine atunci când pleci din mașină.
Elena Stancu: Bursele și granturile nu sunt un venit constant, așa că pentru noi sunt importanți abonații la vederi, de la care primim lunar o sumă de bani și pe care ne putem baza. Cosmin trimite o dată la două săptămâni câte o fotografie făcută, printată și semnată de el și cititorii noștri își fac abonamente pe trei, șase sau doisprezece luni. Eu mi-am închiriat apartamentul din București care înseamnă, de asemenea, o sumă constantă de bani. Granturile și bursele sunt venituri inconstante, pe care trebuie să le drămuim, dar ne-am obișnuit să trăim din câți bani avem și, dacă avem mai puțini, să cheltuim mai puțini.
- Ce v-a dat și ce v-a luat internetul?
Elena Stancu: Nouă internetul ne-a dat multe, pentru că fără Facebook nu știu dacă rezistam singuri în autorulotă, fără nici un prieten. Facebook-ul ne ajută să ținem legătura cu oamenii de care suntem departe, să ne documentăm pentru articole, să ne găsim personajele. Ciudat că atunci când vorbesc despre internet mă raportez imediat la Facebook, dar probabil că internetul a devenit Facebook pentru mine: de acolo citesc știrile, acolo păstrez legătura cu oamenii, de acolo îmi vin idei de subiecte noi.
Cosmin Bumbuț: Mie internetul mi-a luat timpul și mi-a adus filme – pe Mubi și pe Netflix.
- Articolele voastre au schimbat vieți?
Elena Stancu: Ah, fiecare jurnalist și-ar dori să știe că articolele lui schimbă vieți. În realitate, nu știu în ce măsură am reușit asta. În Satu Mare, unde tinerii fără adăpost erau bătuți de Poliție, duși cu duba la marginea orașului și lăsați acolo, nu se mai întâmplă astfel de abuzuri după i-am luat la întrebări pe polițiști și am publicat reportajul. Unul dintre băieții care trăiesc pe stradă ne-a povestit vara asta, la un an după ce a apărut articolul, că Poliția l-a ridicat și l-a dus la secție pentru că era acuzat c-ar fi furat un telefon și, în loc să-l bată, polițiștii l-au servit cu bomboane. O femeie cu distrofie musculară care e în scaun cu rotile și care până la 45 de ani n-a văzut marea, a fost dusă la mare după ce am spus povestea ei mai departe. Dar astea sunt niște detalii care nu au schimbat viețile celor despre care am scris, ci le-au făcut puțin mai suportabile.
- Povestiți-mi o întâmplare care v-a marcat din documentările voastre.
Cosmin Bumbuț: Au fost multe subiecte care ne-au copleșit, dar cel mai emoționați am fost la Centrul pentru Boli Rare NoRo din Zalău, unde psihologii și kinetoterapeuții fac terapie cu copiii cu dizabilități. De când am pornit spre Zalău, ne-am așteptat să găsim aici o poveste greu de spus și de fotografiat, dar nu am fost pregătiți să vedem atâta durere. În prima zi petrecută acolo, după ce am participat la terapii și am stat de vorbă cu părinții, ne-am închis în mașină ca să plângem.
- Care e cel mai mișto articol pe care l-ați citit anul ăsta?
Elena Stancu: Au fost mai multe articole care mi-au plăcut, dar primul care îmi vine în minte din presa internațională este My Family’s Slave. Din presa românească, m-a marcat materialul Georgianei Ilie despre ce consecințe va avea un cutremur de magnitudine mare în București.
- E vreo diferență între materialele pe care le faceți peste hotare și cele din țară? Sunt altfel oamenii pe care îi abordați în străinătate?
Cosmin Bumbuț: Nu am făcut așa multe materiale în străinătate: am făcut două materiale de travel în Grecia și în Turcia și un material mare despre Cuba, care se pregătește să-i primească pe turiștii americani și care seamănă acum cu România anilor ‘90. În rest, toate materialele noastre sunt în și despre România, pentru că aici sunt subiectele care ne interesează.
- La ce lucrați acum?
Elena Stancu: Pregătim o carte despre cei patru ani pe care i-am petrecut până acum în autorulotă care va apărea în curând la Humanitas.
- Pe care dintre jurnaliștii români l-ați lua mâine în autorulotă?
Elena Stancu: Eu l-aș lua pe Vlad Odobescu, pentru că îmi place scriitura lui curată, umorul lui și detaliile pe care le vede mai bine ca oricine.
Cosmin Bumbuț: Eu o să-mi aleg, firește, o fată, dacă Elena a ales un băiat. Aș lua-o cu noi pe Luiza Vasiliu, pentru că investigația ei despre Burnei m-a spart și pentru că e un om cu care-mi face plăcere să beau un pahar de vin.
- Mă puteți găsi și pe pagina de Facebook a blogului.
