„Procesul lui Eichmann” de Motti Lerner, un spectacol la care nu trebuie să ridicăm din umeri
Premiera mondială de la TNB a piesei „Procesul lui Eichmann” de Motti Lerner, în regia lui Mihai Călin, face mult mai mult decât să dramatizeze un eveniment istoric zguduitor: invită la o conversație despre presiunea asupra sistemului judiciar. Și, în timp ce supune unei drepte judecăți ingerințele politicului în justiție, dramaturgul israelian Motti Lerner găsește puterea de a ne transmite un mesaj optimist: chiar și într-una dintre cele mai sinistre cutii ale Pandorei din istoria omenirii e loc de speranță.
E extrem de dificil să întrevezi speranța sădită de Motti Lerner într-un text despre Holocaust. Nu e explicită. E însă suficient că există, conform autorului, citat în ca de obicei excelentul caiet-program de la TNB: „probabil cel mai important scop al acestei piese este de a arăta – prin personajul Gideon Hausner, procurorul de la proces – că în mai toate regimurile, autoritățile de rang înalt au totuși posibilitatea de a acționa în conformitate cu alegerea lor morală și de a-și urma conștiința, împotriva deciziilor guvernului lor. Hausner nu reușește în lupta sa de a face din procesul lui Eichmann o platformă internațională împotriva crimelor de război, dar sperăm că noi, spectatorii, vom fi inspirați de lupta lui și vom face tot ce putem împotriva crimelor de război din propriile noastre societăți”. Într-adevăr, profesia de credință a lui Lerner, aflat constant în opoziție cu guvernele israeliene, este de a schimba ceva în mentalitatea celor în mijlocul cărora trăiește, așa cum au făcut dramaturgi care l-au influențat, de la Miller, Ibsen și O’Neill la Brecht: „În scrierile mele, am fost foarte conștient că și eu împărtășesc un scop similar – acela de a rectifica, modifica și transforma societatea în care trăiesc”. Sigur că nu i-a ieșit mereu, așa cum nici procurorul Gideon Hausner n-a izbutit să convingă statul israelian să-l vâneze pe „Îngerul morții” (Josef Mengele a scăpat de judecată și a murit după un atac de cord, în timp ce înota bine mersi în apele de coastă ale frumoasei localități braziliene Bertioga). Spre pildă, după ce a luptat în Războiul de Yom Kippur din 1973, Motti Lerner a pus în scenă stradală rezervele cu privire la conflict. Cu ajutorul a 30 de colegi de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a creat o piesă de teatru de stradă împotriva războiului, pe care a numit-o „un spectacol al morților”, pe treptele parlamentului israelian, Knesset. „Am făcut-o de două ori în mijlocul zilei. Oamenii care au venit să o vadă au ridicat doar din umeri”, își amintește într-un interviu dramaturgul israelian.
Dar „Procesul lui Eichmann” nu e un spectacol care să fie întâmpinat cu ridicarea din umeri, mai ales în actualul context din Orientul Mijlociu. Piesa dramaturgului israelian Motti Lerner, montată în premieră mondială de Mihai Călin la TNB, a fost primul spectacol la care am asistat – și merg la teatru constant de peste 40 ani – după care actorii n-au ieșit la rampă, sâmbătă seara, pe parcursul aplauzelor de la sfârșit. Fără să apuc să verific, pot doar presupune de ce s-a întâmplat asta la a doua reprezentație a premierei: poate că Mihai Călin, regizorul aflat la debut cu acest proiect, n-a vrut să-și aroge merite suplimentare montării, deliberat vetustă, a unei piese de teatru politic nespus de apăsătoare. Și ce putea face Richard Bovnoczki – să se împăuneze în fața publicului pentru că l-a interpretat atât de nuanțat pe Adolf Eichmann?! Sau întreaga distribuție – să culeagă aplauze pentru nu l-a refuzat pe Mihai Călin, așa cum făcuse cineva invocând situația din Gaza când i s-a propus un rol?
Într-un interviu pe care mi l-a acordat Mihai Călin înainte de premiera piesei și pe care l-am publicat în „Matca literară”, actorul aflat la debut în regie a explicat elementul de noutate pe care îl evidențiază piesa „Procesul lui Eichmann”: „Mai este o poveste, a intervenției total ilegale a guvernelor german și israelian asupra procurorilor, un lucru mai puțin știut, pentru a reduce procesul lui Eichmann doar la o singură persoană. Adolf Eichmann și atât! Acest proces a fost prima oară televizat în zeci de țări. Asta a creat un cutremur în Europa, mai ales în Germania. Și a venit noua generație din anii ’60, care a scos la iveală toată mizeria făcută de părinții și bunicii lor. Pentru că între 1948, când s-au terminat toate procesele, și 1961, când s-a terminat procesul ăsta, a fost liniște. În Austria, în Germania – nimic. N-a mai fost nimic. S-a uitat totul, de parcă n-ar fi fost. Era problema că procurorul a vrut să-l cheme ca martor pe Hans Globke, care era mâna dreaptă a lui Adenauer (n. m. – Konrad Adenauer, primul cancelar federal german postbelic). Era șeful de cabinet! Acest Hans Globke fusese un înalt funcționar în Ministerul de Interne german și scrisese cu mâna lui niște interpretări, hai să le zicem ca acum, norme metodologice de aplicare a legilor antievreiești din 1935. Și acum era mâna dreaptă lui Adenauer. Erau presiuni mari din partea opoziției germane, din partea RDG-ului care spunea uite, Germania Federală – deci propaganda sovietică – de acum este continuatoarea Germaniei naziste, pentru că aveți naziști chiar în guvern. Și atunci a fost această intervenție și Germania a amenințat că taie, cum se numesc, stipendiile astea pentru supraviețuitori, contractele de armament și alte avantaje materiale. Și atunci s-a creat un fel de troc. David Ben Gurion, prim-ministrul Israelului, a ales supraviețuirea statului și a renunțat la răzbunare. Practic, Israelul ca stat a renunțat la vânătoarea de criminali de război naziști, după Eichmann. Evident că au existat entități private, separate, care au făcut această treabă, vezi Simon Wiesenthal și alții. Dar statul israelian a zis: ce facem? Dacă nu avem bani și arme, și se și află, că se află, ne atacă toți!”.
„Procesul lui Eichmann” sugerează grozăvii puțin cunoscute, bazate pe o realitate cutremurătoare: Hans Globke, un înalt reprezentant al noii Germanii Federale, contribuise în 1935 la redactarea proiectului primelor două Legi de la Nürnberg, care îi privau pe evrei de drepturile lor politice și interziceau căsătoriile și relațiile sexuale extraconjugale între germani și evrei. Ulterior, Globke a redactat legile care îi obligau pe toți evreii germani să adopte prenumele Israel (bărbații) și Sarah (femeile) și care dădeau guvernului german toate proprietățile aparținând victimelor lagărelor de concentrare. Iar după război, Globke a activat serviciul de informații externe al Germaniei de Vest, Bundesnachrichtendienst (BND), intervenind în procesul lui Adolf Eichmann. Serviciile secrete vest-germane au recrutat un informator în cadrul echipei de apărare a lui Eichmann și chiar l-au influențat pe procurorul israelian Gideon Hausner, relevă documente descoperite de istoricul Klaus-Dietmar Henke.
„«Procesul lui Eichmann» este o piesă despre un eveniment care a avut loc în Israel în 1961. Dar scopul piesei nu este acela de a reconstitui evenimentul ca pe o lecţie de istorie. Are cu totul alte scopuri, mai importante: unul moral, unul educaţional şi unul social. Primul şi cel mai evident este de a descifra mecanismul intern al lui Eichmann – o fiinţă probabil monstruoasă, dar în definitiv umană – care l-a făcut să comită genocidul asupra populaţiei evreieşti din Europa. Din păcate, acest scop al textului rămâne şi azi la fel de important, deoarece, chiar şi după Al Doilea Război Mondial, au avut loc multe cazuri de genocid pe această planetă. (…) Această piesă este o declaraţie morală care, în vremurile de azi, este extrem de necesară pentru întreaga lume”, precizează dramaturgul Motti Lerner mesajul piesei sale.
În interpretarea regizorală a lui Mihai Călin, dar și în lectura actoricească a rolului său, „Procesul lui Eichmann” e nu numai o declarație morală, ci și o asigurare că pe lumea asta există oameni a căror dreaptă judecată nu poate fi influențată. „Procesul lui Eichmann” susține răspicat că nu avem dreptul să tăcem atunci când guvernul comite o nedreptate, chiar și în numele unui scop mai înalt. Și că a te opune intereselor de moment ale patriei e, în sine, o dovadă de patriotism.
Deși, probabil, publicul nu se va înghesui la reprezentațiile unei piese cu asemenea tematici cum e „Procesul lui Eichmann”, vestea că nici în cele mai cumplite vremuri conștiința nu poate fi înfrântă mi se pare dătătoare de mari speranțe.
Foto: Florin Ghioca
