„Marele interviu” de pe Netflix. Și culisele unei exclusivități jurnalistice de la noi

Filmul marca Netflix intitulat „Scoop” (tradus la noi „Marele interviu”), intrat în streaming pe 5 aprilie, e o excelentă lecție privind anatomia jurnalismului onest și tenace în raport cu puterea. Îmi oferă ocazia de a vă prezenta câteva argumente pentru a-l urmări, precum și culisele unei exclusivități jurnalistice de la noi, cu condiția, desigur, să și ajungeți la ea, căci e destul de citit, poate prea mult pentru vremurile în care atenția umană o concurează pe cea a peștișorului auriu din acvariu, până la calupul secundar al unui material-fluviu.

În accepțiunea uzitată în presă, „Scoop” e exclusivitatea. Oxford o definește drept acel material publicat într-un ziar sau difuzat de o televiziune ori de un radio înaintea rivalilor. În accepțiunea jurnalistică, e revelația, lovitura, „pălitura” – ultimul termen e din jargonul gazetăresc autohton, definind preponderent rezultatul unei investigații de presă, al unei dezvăluiri. Primul sens, cel larg, e de ustensilă care scobește – de pildă, lingurița aceea cu care se ia înghețată din tava la care te uiți obsedat, să nu înhațe mai puțin de o cupă.

Ce am învățat din „Marele interviu” este că până și la Palatul Buckingham, ca simbol al puterii, expresia „jurnaliști amicali” sună a contradicție în termeni; că la BBC News, ca în orice loc în care se practică jurnalismul cu franchețe, nu sunt dorite „camere de ecou”, aluzie la interviurile fără colți pe placul PR-ului și al intervievatului; tot la BBC se găsește definiția exclusivității: „nu vrem să sunăm primii, vrem să fim primii apelați”; „dacă greșim abordarea, tonul, nu va fi despre el, va fi despre noi”, spune șefa echipei înainte de interviul care-l va face pe puternicul zilei să decadă din privilegii, iar realizatoarea interviului completează „va fi despre mine”, căci opinia publică măsoară aisbergul jurnalistic doar după vârful care iese din apă; „La Newsnight, investim timp în știrile pe care alții nu pot să le spună”, triumfă șefa, în aplauzele redacției – timp, azi, în jurnalism?! Uite ceva ce ar provoca niște vibrații pe care să le „audă” și peștișorul auriu!

Recomand „Marele interviu” studenților la jurnalism de azi. Celor care încă n-au apucat să facă un interviu, care n-au muncit invizibil, care n-au adormit cu capul în brațele ținute pe tastatură, amânând astfel contrabalansarea civilizației picurată în întrebarea de „captatio benevolentiae” cu răceala chestionării care-l face pe invitat să se ridice de pe scaun. Celor care nu știu că vor avea de parcurs drumul deloc strălucitor spre o glorie efemeră, care vine târziu sau deloc, ceea ce nu poate fi însă o problemă pentru ocupația ramificată la ore suplimentare și mici.

Îi îndemn să vadă „Marele interviu” pe cei care își acordă răgazul de a urmări o ficțiune bazată pe fapte reale, despre relația potrivită dintre presă și putere, despre forța multiplicată a unei redacții în mecanica pregătirii unui material exclusiv, despre cei care produc, cu responsabilitate și pertinență, subiecte de conversație națională, azi, când toată lumea are o voce. Ceea ce ni se spune în film.

Acest film nu se apleacă și asupra oamenilor din departamentele, vorba aia, de suport, care subminează în loc să sprijine și știu mai bine decât noi cum să ne facem meseria. Poate că la ei nu se întâmplă asta, iar la noi nu prea se spune în spațiul public, oricum nu interesează pe nimeni că jurnalistul stă „în pat cu dușmanul”. Căci înainte de a se confrunta cu inamicul, a se citi protagonistul unei dezvăluiri, sau cu rivalii din presă, care și ei și-ar dori să fie cu o clipă mai deștepți să aibă același subiect, unii jurnaliști de azi trebuie să intuiască ce se află pe lista nescrisă a subiectelor tabu pe care o au în cap – dar nu li s-a dat niciodată lista, măcar știau naibii o treabă, doar li s-a mai dezvăluit, ca dintr-un loz, cuvântul „necâștigător” – colegii de la departamentele de făcut „mumos” în fața clienților.

 Punctele tari din „Scoop”/„Marele interviu”

„Scoop” se bazează pe fapte reale, așa cum au fost prezentate de fosta producătoare de la BBC, azi predă în mediul universitar arta negocierii, Sam McCalister,  „Scoops: Behind the Scenes of the BBC’s Most Shocking Interviews” („Exclusivități: În culisele celor mai șocante interviuri de la BBC”). E un prim punct tare al filmului britanic, punând în valoare munca prea puțin cunoscută a unui producător de știri, cel care pur și simplu face lucrurile posibile, în acest caz, desfășurarea unui interviu delicat, care a fost asemănată cu pregătirea lui Rocky înaintea unui lupte decisive.

Aș evidenția și faptul că regizorul Philip Martin a citit cartea, a intuit potențialul dramatic la transferul intrigii în film, și a făcut ce știe cu asupra de măsură, adică să pună camera pe un mediu pe care a izbutit să-l cunoască binișor (a regizat episoade din primele sezoane ale impecabilei serii „The Crown”). Pilonii de atracție ai filmului se sprijină și pe actorie – carismaticul Rufus Sewell (Prințul Andrew), în rolul carierei, aproape de nerecunoscut grație unui machiaj care îl ținea câte patru ore pe scaun la make-up și care se înscrie natural în cursa pentru un premiu și mereu surprinzătoarea Gillian Anderson (jurnalista care l-a intervievat pe prinț), cu încă o prestație de mare concentrare, după neuitatul serial „The Fall”/ „Crimele din Belfast”. Dincolo de aceste puncte forte, marea calitate a acestei reconstituiri ficționale a unui interviu real stă în subiectul ei, ceea ce transformă producția Netflix într-o realizare de excepție despre presă, în linie cu cele mai importante filme cu tematică similară, de la „Toți oamenii președintelui” și „Good Night and Good Luck” la „Spotlight”.

„Scoop” – Oscarul producătorului de presă

„Marele interviu” răsplătește munca producătorului de presă în măsura în care, în 2015, „Spotlight” a dat investigațiilor dintr-o redacție ce-i al investigațiilor. Am scris atunci, în articolul „Oscarul jurnalistului de tipar”, că distribuția produselor de media –  dintotdeauna, o pacoste a presei –  a fost preluată gratuit de Facebook și de Google. O neașteptată facillitate, picată din cerul virtual, care a subminat-o însă până la os. Adăugați infotainment-ul, ca epitomă a bizarei nevoi de a distra receptorul de informații – de parcă, în Evul Mediu, crainicii care băteau toba se strâmbau și dădeau ochii peste cap anunțând noutățile – pentru a avea dimensiunea eșecului informării în masă. Cu toate acestea, jurnalismul de investigație a fost omagiat anul în 2015 de unul dintre cei mai influenți vectori de imagine contemporani: cinematografia. Care, în treacăt fie spus, n-a fost ucisă de televiziune, care la rândul ei n-a ucis radioul etc.

Când a premiat „Spotlight”, Cetatea filmului a făcut o reverență în fața jurnalismului de investigație, relevant, credibil, neiertător. Adică tipărit.

Filmul anului 2015, „Spotlight”, a obținut mai mult decât aprecierea Academiei Americane de resort și, pe cale de consecință, notorietatea mondială. I s-a restituit un strop de prestigiu unei bresle percepută drept desuetă, caraghioasă și deloc amenințătoare – o antică armată de teracotă, demnă de plimbat prin muzee și cam atât.

„Spotlight” a reabilitat imaginea presei tipărite și, în același timp, cea a jurnalistului de școală veche, dezbrăcat de clișeele cu care l-au încastrat în conștiința publicului fabricanții de iluzii hollywoodieni. Într-adevăr, nu orice jurnalist care-și face treaba fumează ca un disperat, nu toți poartă trenciuri și nu îi obligă nimeni la angajare să vorbească și să se comporte ca un detectiv particular, nici să-și mituiască sursele, ca un curcan în pragul pensionării, ursuz și corupt, de la Moravuri. Deopotrivă, dezvăluirea din „Boston Globe” pune mai avantajos în pagină capacitatea unui mediu provincial de a se impune la nivel național – sigur că situația ține, în America, de un specific local, acolo ora exactă în presă se dă de la New York și de la Washington.

Oscarul jurnalistului de tipar a fost decernat în plin avânt al evului digital ca o recunoaștere a faptului că relevanța ține și de suport. De fapt, de o sumedenie de lucruri pe care tiparul le-a consacrat, iar digitalul le-a bagatelizat. Hârtia rămâne, Internetul ține o clipă. Fontul, topica, frazarea, paginarea, colonajul, titlul, ierarhia subiectelor sunt, alături de foșnetul inconfundabil al hârtiei de ziar, valori pe care efemerul digital nu le poate suplini.

Culisele unei exclusivități jurnalistice de la noi

Într-o neașteptat de călduroasă zi de martie din anul 2008, mă aflam în biroul lui Răzvan Ionescu și râdeam. Chit că situația nu o recomanda defel: Răzvan demisionase din funcția de redactor-șef al celui mai influent ziar de pe atunci și mă punea la curent cu ce ar mai fi de făcut, dar nu a mai apucat, la conducerea ziarului la care veneam eu (slavă Cerului, n-a durat mult – Petrișor Obae încă le șoptește colaboratorilor să consemneze că am fost doar pentru scurt timp redactor-șef acolo). Lumea fierbea în jur, existau temeri că ziarul va adopta o altă linie, dar, ca doi vechi prieteni și foști colegi, puteam să nu ne luăm foarte tare în serios, deși, cum ziceam, climatul era încărcat, televiziunile ostile presei independente mitraliau (până când, găsind că reputația mea conta mai puțin în raport cu cea a ziarului, am sunat la PR-ul unei televiziuni ostile și am solicitat să lege cățeaua care făcea spume seară de seară, ca să ne putem vedea naibii de treabă; culmea, au legat-o).

Era cazul să mai fie mărite niște salarii. Și să se termine lucrul la două bombe cu ceas: prima era o dezvăluire istorică, a doua, un serial de investigații zguduitor (s-a chemat „Cupola”, a fost publicat și mi-a adus mai multe nopți nedormite decât meciurile Generației de Aur).

Prima dezvăluire, o exclusivitate națională, a apărut o lună mai târziu, încununând munca de aproape doi ani a multi-premiatului jurnalist Liviu Iolu. Se intitula „Moștenitorul secret al lui Ceaușescu”, cu subtitlul „După o investigaţie ce a durat mai bine de un an, l-am găsit şi vi-l prezentăm pe cel mai misterios membru al clanului Ceauşescu”.

Cu o noapte înaintea publicării, am dormit bine. Ca să sprijin demersul, am scris editorialul ziarului: „Uneori, povestea din spatele poveştii poate fi la fel de captivantă precum povestea în sine. E şi cazul modului în care s-a născut ceea ce reprezintă, probabil, dezvăluirea de până acum a anului 2009: la douăzeci de ani de la Revoluţie, un jurnalist face publică existenţa în Bucureşti a ultimului moştenitor direct de sex bărbătesc al familiei dictatoriale care a condus România.

Autorul acestui demers jurnalistic e foarte departe de imaginea scormonitorilor de presă, aşa cum sunt percepuţi, de regulă, cei care practică această specie de jurnalism. Cu un tact aproape atipic ziariştilor, Liviu Iolu a tăcut şi a făcut posibil acest demers jurnalistic servind interesul public fără să încalţe bocancii cu care se intră prea adesea – constatare valabilă pentru peisajul media de la noi şi de aiurea – în vieţile unor oameni.

Pentru a-l găsi pe nepotul lui Ceauşescu îţi trebuie tenacitate, încăpăţânarea de a crede că e posibil să scoţi dintr-o umbră densă un personaj protejat de familie printro nescrisă lege a tăcerii, precum şi răbdare, foarte multă răbdare. Asta, deoarece căutarea ultimului Ceauşescu a început în urmă cu aproape doi ani. Cum moştenitorul alesese exilul, autorul dezvăluirii a fost nevoit să verifice zeci de variante, bifurcate, din România până în Statele Unite şi Israel. Nu puţine „săpături” s-au dovedit a fi inutile, destule piste s-au înfundat. Şi, apoi, pânda. Săptămâni chinuitoare în care serviciul tău – la care ziariştii şi-au făcut o regulă din a sta peste program – înseamnă să te claustrezi de bunăvoie într-o maşină, doar-doar şi-o face apariţia personajul vizat. Pe care urmează să-l „fotografiezi” şi să-l redai cu acurateţe şi imparţial, pentru ca opinia publică să descopere nu un monstru provenind dintr-o familie odioasă, ci pur şi simplu un om obişnuit. Acesta are însă drept povară un nume pentru care suntem cunoscuţi în toată lumea, dar, spre deosebire de Nadia Comăneci, Gică Hagi sau Ilie Năstase, nu ne şi putem mândri cu asta. Ziarul vi-l prezintă astăzi pe Daniel Valentin Ceauşescu, având convingerea că, după două decenii de la schimbarea regimului în România, se poate vorbi fără ură şi răzbunare despre familia care ne-a condus în cea mai atroce perioadă a istoriei noastre recente.

Descoperirea lui Liviu Iolu vine la aproape o săptămână după ce alţi ziarişti, Oana Dobre şi Mihai Munteanu, au făcut, la rândul lor, o spectaculoasă dezvăluire: cum au izbutit să-şi facă meseria la Chişinău, capitala unei ţări transformate în stat miliţienesc, unde repre zentanţii presei au fost dacă nu expulzaţi, măcar săltaţi.

Aparent, între cele două demersuri nu există nicio legătură. Ceea ce le uneşte este însă faptul că survin pe fondul unei crize mondiale a presei, provocată de faptul că tipăriturile au ajuns în situaţia de a face publice azi evenimentele prezentate ieri de o platformă aflată în plină ascensiune, internetul. Ziarul nostru vă propune să luaţi cele două dezvăluiri majore din ultima vreme drept tot atâtea răspunsuri la o întrebare chinuitoare: „Mai e nevoie de presă scrisă?”.

Epilogul unei exclusivități

Răzvan Ionescu mai făcuse ceva la ziarul pe care-l transformase dintr-un cotidian popular într-un ziar de calitate (când am revenit a patra oară acolo, ca la o dragoste de care îți e imposibil să te desparți definitiv, am constatat că se dădeau amenzi pentru titluri tabloidale, care conțineau semnul exclamării!) de format și expresie occidentale: strânsese în ziar semnăturile elitei inteligenței românești. Senatul ziarului, compus din oameni iluștri, se reunea periodic și nu pot să vă spun pe scurt cât de tare mă bucuram de faptul că eram coleg de publicistică și, îndrăznesc să spun, de idealuri, cu H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș etc.

Dar la o astfel de întâlnire, subiectul principal de discuție cu sfătuitorii și colaboratorii noștri a fost tocmai acea dezvăluire. Au fost exprimate îndoieli legate de faptul că tonul vocii ziarului, abordarea subiectului în sine, fuseseră fără cusur.

Îmi amintesc că îmi ardeau obrajii de jenă și mă gândeam: „Dacă, de fapt, suntem doar niște tinerei ajunși să purtăm pălării prea mari? Și, deși e clar că nu vom ajunge niciodată la anvergura celor pe care i-am înlocuit la conducere, dacă am compromis ideea de alternativă a noului val de presă?”…

„Atât s-a putut”, vorba cu care s-a consacrat cel mai mare om de radio de azi, care scria și el în paginile acelui ziar.

Așa s-a scris povestea unei mari exclusivități. N-a ajuns subiect de film și nici noi n-am fost BBC. Dar măcar ne-am străduit.