„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Am plăcerea de a vi-l prezenta azi pe Marius Stan, un politolog reputat, specializat în istoria regimurilor comuniste. Marius e director de cercetare al Centrului Hannah Arendt, Universitatea din București și, începând din această lună, revine ca freelance journalist la Radio Europa Liberă – Praga (secția moldavă). Acribia și pertinența cu care își scrie lucrările științifice de prestigiu, bunăoară cele realizate cu profesorul de științe politice Vladimir Tismăneanu („Dosar Lenin. Vraja nihilismului”, „Dosar Stalin. Genialissimul genialissim” etc.) îl fac pe Marius nu doar o sursă autohtonă de inspirație, ci și un român relevant pe plan internațional.
Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Mă gândesc uneori că lucrurile pe care le învățăm despre alții nu vin din ce ne spun ei. Oamenii pot să spună ce vor. Cât de relevant mai apare? Și pentru cine? I-aș spune totuși că nu cred în categorii și nici în exerciții de autoreferențialitate, și că prefer o interacțiune transparentă și dezinhibată în care fiecare poate lua din celălalt exact cât și ce are nevoie.
Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Cred că orice persoană pozitivă, creativă, sinceră, cu umor, solidară, empatică.
Cel puțin încerc să mă înconjur cu astfel de persoane și am fost suficient de norocos să am mereu alături genul potrivit. Este, evident, nevoie (și) de compatibilitate. Nu deschidem baierele intimității în fața oricui. Cei aleși intră în categoria, iubită, familie, prieteni de suflet, prieteni intelectuali, etc. Dar au fost și „persoanele cele mai apropiate” care au devenit persoanele „cele mai depărtate”. Viața este, atunci când își propune, un adevărat turnir cu emoții…
Cine ți-a făcut cel mai mare bine. Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Poate aș fi înclinat să mai aștept o viață pentru a evalua tot binele care a trecut prin și dinspre mine, dar, din păcate, nu beneficiem prea mult de luxul retrospecției. Sunt oameni care m-au influențat decisiv profesional, deci da, mi-au făcut Acel tip de bine. Dar binele ia atât de multe forme în viața unui om, încât mi-e foarte greu să produc o taxonomie. Ar fi nedreaptă. Mi s-a întâmplat, de pildă, ca simplul transport cu mașina, dintr-un oraș în altul, să salveze viața unei persoane foarte apropiate la momentul respectiv. Așa că am avut parte și de Acest tip de bine. Cel banal, dar de care ai o urgentă nevoie. Binele fără de care există consecințe dramatice. Cât despre cât au contat gesturile mele în viețile altora, asta numai ei pot să spună. Binele se poate manifesta uneori precum semințele, în timp, și nu de puține ori ne este foarte greu să evaluăm rezultatele propriilor noastre acțiuni. Dacă te ocupi cu scrisul, ca în cazul meu, ți se poate întâmpla, de pildă, să vină un/o tânăr/tânără la o lansare de carte și să-ți spună ceva din care să transpară că ai lăsate urme în mințile unor oameni și că au decis să se ducă să studieze științe politice la Paris…
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Probabil că le-aș povesti cum le-am cunoscut bunica, știu, sună destul de șablon din perspectiva imaginarului hollywoodian. Însă cred că ar fi, în fond, o digresiune numai bună pentru urechile avide ale oricărui copil și un pretext ideal de a sădi în urmași un sens al continuității și al bucuriei de a trăi. Cum încă nu le-am solicitat bunica, vor trebui să mai aștepte, acolo, în bloc-starturile increatului, până să audă ce încă nu s-a scris.
Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Orice moment de cădere în gol, de sfârșit, după o masivă investiție afectivă. Apar mereu, fie după moartea cuiva, fie după o ruptură sentimentală majoră. Fiecare e altfel și te prinde într-un moment diferit al vieții, dar încerc mereu să lucrez la un sistem de iluzii care să mă dea jos din pat în fiecare dimineață. Pe mine mă ajută alergatul. Ca pe Murakami. Altfel, viața ne-a zâmbit în chipuri diferite.
Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
I-aș povesti comunismul românesc, cel mai probabil, pentru că am o deformație profesională în sensul ăsta și pentru că mi se pare esențial să explicăm raporturile de continuitate dintre propriul trecut și prezent. Dar m-aș concentra mai degrabă pe extremele unui peisaj existențial și moral precum cel generat de comunism. Aș povesti, de pildă, atât despre torționari abominabili și „banalitatea răului lor”, cât și despre oameni care s-au remarcat prin gesturi puternice și eroice, adevărate, de la Elisabeta Rizea la Liviu Babeș. Aș povesti despre intelectuali care au colaborat cu regimul, dar și despre apostați, despre cei care au înțeles chipurile răului, au făcut pace cu propriul trecut și au abjurat vechea credință, vechea orbire politică. I-aș vorbi, în fine, despre legăturile inextricabile dintre ideologie și teroare, și aș încerca să-i explic impactul unor evenimente internaționale majore asupra politicii și politicilor autorităților comuniste de la București—moartea lui Stalin, Revoluția maghiară din 1956, Primăvara de la Praga și invazia trupelor Pactului de la Varșovia în august 1968, Acordurile de la Helsinki din 1975, ș.a.m.d. Cred că oricine ar înțelege mai multe despre societatea în care aterizează (generic vorbind) dintr-o abordare comparativă și transnațională care creează asemănări și deosebiri.
În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
În Deltă, cu siguranță. Oricând. Cred că îmbină perfect spiritul de aventură cu leneveala plăcută și indispensabilă oricăror evadări din urban. În plus, îți dă izolare mai mult ca oricare alt loc. Nu că asta ar fi o virtute în sine, fuga de asfalt; există oameni care și-ar petrece un weekend cu persoana cea mai dragă în Mall și sunt la fel de îndreptățiți la quality time. Eu aleg Delta pentru spațiul pe care ți-l dă între trăiri.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
N-am această stare în mine, sufăr de patriotism civic, sunt boli diferite. Cred, în schimb, că m-am simțit de foarte multe ori „vizat” că sunt român. Altfel, am căutat mereu să pretind că sunt european și că diferențele dintre mine și alții sunt mai degrabă continentale, nu naționale.
Pe de altă parte, cred că cel mai apropiat sentiment de patriotism ți-l induce, în general, sportul. Altfel n-ai cum să explici prea bine un catharsis gen CM ’94, un trofeu la RG în 2018, și așa mai departe. O formă de competitivitate dublată de identificare afectivă colectivă. Ajungi să te simți aproape la fel de bine când ești performant și prin alții. În general însă, dacă vrei să te simți bine ca român, indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare în parte, cred că trebuie să fii onorabil într-un context care depășește corsetul identitar național. Iar asta nu înseamnă doar skills & brain la export, înseamnă, vorba unui sociolog polonez, și o anumită competență civilizațională.
Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Probabil în banalele interacțiuni de tip turistic cu oameni cu prejudecăți din țări în care exilul românesc reprezintă o problemă. Dar ele nu te pot face, la modul serios, decât să deplângi o anume stare de fapt. Stereotipurile de grup se formează în timp și sunt greu de destrămat. Însă, repet, nu am luat-o niciodată personal pentru că mă consider oricum european, înainte de toate, și nici măcar asta n-aș fi dispus să apăr cu prețul pierderii identității esențiale (de om).
De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Am plecat și m-am întors de nenumărate ori. Am înlocuit în timp frustrarea unei decizii finale privind mutarea cu voluptatea unui du-te-vino academic din care îmi pot da mai bine seama cum vreau să-mi arate viața. E și o amânare a unei împământeniri la mijloc, dar cred că, momentan, stilul nomad mi se potrivește cel mai bine.
Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nu fac nimic special pentru că nu sărbătoresc. Anul centenar a confirmat cu vârf și îndesat că în spatele unor manifestări naționale oficiale se ascunde adesea un trecut obscen și că dacă nu ne vom decide să facem Vergangenheitsbewältigung pe bune, acest trecut obscen va continua să ne bântuie în formele autocratice și kleptocratice pe care le știm. În plus, populiștii adoră simbolurile naționale și nu ratează nicio ocazie să le exhibe, inclusiv cu lansatoare mobile de coastă și rachete anti-navă, dacă este nevoie. Pe de altă parte, absența spiritului comunitar și a unei viziuni coerente și acceptate despre viitor în România, la orice nivel, mă face să cred că, în general, sărbătorim lucruri din motive greșite. În fine, cred că ratarea parțială a decomunizării vieții politice și sociale atrage după sine un sumbru sentiment că viitorul se va repeta în trecut. În acest moment, nu mai putem sărbători decât rămânerea în normalitate. Cât și pe unde se mai găsește ea…
– Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro
