La premiera de la TNB a spectacolului „La câțiva oameni distanță de tine”, am avut bucuria de a sta la câțiva oameni distanță de regizorul Radu Afrim și de scriitorul Dan Coman, a căror muncă la această montare le asigură calitatea de cetățeni de onoare ai teatrului românesc.
„La câțiva oameni distanță de tine” e un spectacol viu, adevărat, o coproducţie TNB – Centrul Cultural „George Coșbuc” Bistrița născută din dorința – act cultural reparator – de a oferi și Bistriței un teatru, ca o reverență a lui Radu și Dan față de meleagurile de unde provin, și din necesitatea de a fixa în istoria derivei noastre marile traume familiale din micile habitaturi provinciale.
Împreună, ca în atâtea alte spectacole memorabile, Radu Afrim și Dan Coman, ca niște veritabili cronicari ai tranziției post-decembriste românești, descriu acum rămânerea și dezrădăcinarea, realitatea pestilențială a vieții poluate de vidanje și visul mărunt de a face mofete la Sângeorz-Băi, paradoxul reîntâlnirii cu sinele al românilor ajunși între străini.
Prin mijloace artistice pe care le stăpânesc admirabil, Afrim și Coman înnobilează pe prima scenă a țării scriitura autohtonă originală, cântul popular, meniul de la nunta românească, punând în valoare, în același timp, jocul actoricesc vibrant, de largă respirație.
Reușita spectacolului pus în scenă de Radu Afrim pe textele lui Dan Coman se bazează pe tehnica scrânciobului, ca mijloc de expresie esențial pentru efectul dramatic. Alături de personaje, acum suntem sus, acum suntem jos. Acum râdem, acum lăcrimăm. Acum asistăm la candoarea și la energia juvenile ale personajelor întruchipate de Marius Manole, Ștefan Iancu și Flavia Giurgiu (excelentă coregrafie a celei din urmă), acum rezonăm cu încercările personajelor jucate de Natalia Călin și de Marius Bodochi de a căuta o viață de după viața activă.
Alt aspect cu totul remarcabil în „La câțiva oameni distanță de tine” este aducerea la rampă a unui cuplu de mari actori, Marius Bodochi și Natalia Călin. Împreună pe scenă, cei doi mi-au amintit pregnant de tandemuri antologice ale teatrului românesc – de la Carmen Stănescu și Mihai Fotino în „Comedie de modă veche” de Mihai Berechet după Aleksei Arbuzov, Virgil și Valeria Ogășanu în „Pe lacul auriu” de Dinu Cernescu după Ernest Thompson până la Clody Bertola și Petrică Gheorghiu, în „Gin Rummy” de Liviu Ciulei după Donald Corbun.
Aș mai evidenția excepționala contribuție fonetică a Nataliei Călin și a lui Marius Bodochi. La premiera bistrițeană a spectacolului „La câțiva oameni distanță de tine”, Radu Afrim a mărturisit că se va vorbi în grai ardelenesc. Sigur că, prin origine, Călin și Bodochi, accentul primeia fiind potențat mai cu seamă de mama dumneaei, au avantajul vorbitorilor nativi. În teatru, ca și în viață, accentul le permite oamenilor să judece instant proveniența, dezvoltarea, educația, inteligența, statutul social al vorbitorilor. Iată de ce e importantă pronunția pe scenă – s-o redai corect printr-o prelucrare creativă, artistică. Nu s-o stâlcești sau să te căznești s-o reproduci. Or, în prima parte a spectacolului „La câțiva oameni distanță de tine”, ceea ce fac Marius Bodochi și mai cu seamă Natalia Călin (ultima, în aceeași notă a prestației de top a carierei, din „Pădurea spânzuraților”) frizează excelența fonologică. Am examinat sonoritățile din „La câțiva oameni distanță de tine” așa cum o făcusem cu altă colaborare Afrim-Coman, spectacolul „câine cu om. câine fără om”, prin intermediul unui „Pat al lui Procust” al rostirii și consider prestațiile actoricești un triumf. Sigur că unui transilvănean îi va ieși mereu un accent ardelenesc cinstit, dar nu despre asta e vorba în spectacolele de ținută, unde nu asistăm la imitații, la îngânări, la maimuțăreli, ci la interpretări creative ale unui mod de a vorbi. În „câine cu om. câine fără om”, a fost cazul interpretării lui Vlad Udrescu, cu o rostire precisă în vibrantul tablou „Ochiuc”, despre care tânărul actor avea să mărturisească: „Cred că în textul lui Dan ne întâlnim, de fapt, toți trei: și eu, cu ardelenismul meu, și Dan Coman, care trăiește la Bistrița, și Radu, a cărui mamă locuiește în Beclean. Când l-am citit prima oară cu voce tare, am izbucnit pur și simplu în plâns. Atât de puternic poate fi un text”. În „câine cu om. câine fără om”, limba ardelenească a lui Vlad a fost un personaj dramatic în sine, o crestomație profundă, închegată, de consoane înmuiate și de vocale tărăgănate, de simțire simplă și autentică, precum rolul Nataliei Călin în „Pădurea spânzuraților” sau cel din „La câțiva oameni distanță de tine”.
Accentele autentice fac parte cu naturalețe din universurile sonore fecunde ale lui Radu Afrim, regizorul pe care-l suspectez că s-a apucat de teatru ca să pună ce muzică vrea. Un artist atât de dăruit vizualului precum Radu Afrim (Mircea Cărtărescu, prezent în sala de spectacol alături de soția sa, scriitoarea Ioana Nicolaie, născută în Sângeorz-Băi, remarca decorul cu sugestii din Edward Hopper) creează la fiecare montare scenică eufonii care marchează, bântuie.
„La câțiva oameni distanță de tine”, perspectiva bistrițeană asupra vieții românești, a ajuns în sfârșit în Capitală și e aici pentru a rămâne. Vai, cât mi-a plăcut!
