Nimeni nu recită libertatea ca Ana Blandiana.
Și nimeni nu recită ca Ana Blandiana.
Marea sa artă a recitării, cea mai democratică și mai diafană domnie asupra cuvintelor, e o transă.
Din cadența rostirii sale,
irump
luciditatea și vulnerabilitatea,
sfiala și fermitatea,
frumusețea și clasicismul pronunției literare,
noblețea neostentativă a pauzei de respirație,
asumarea libertății până la capăt,
semnificațiile superioare ale intonării,
o invitație în intimitatea imaginației cea fără de hotare,
muzicalitatea purității și cea a spusei tăioase,
pluralismul nuanțelor lexicale,
proprietatea generoasă a termenilor armonioși,
adâncimea vorbirii cântate,
limpezimea întruchipării unei verticale morale a rezistenței,
eterna logodnă cu expresia cea mai înaltă, inefabilă, a dezvăluirii sufletului omenesc – poezia.
Am ascultat-o înfiorat pe Ana Blandiana cum recită, în documentarul „Ana Blandiana – Între tăcere și păcat”, film dedicat celei mai marcante cetățene a poeziei din câte cunosc. Am fost transportat într-o stare unde numai poezia te poate conduce.
Pentru mine, Ana Blandiana e însăși poezia.
Ce epifanie am avut urmărind acest documentar cuprinzând întâlnirea astrală a Anei Blandiana cu Andrei Șerban! Pur și simplu, n-am știut că, în anul nașterii mele, cele mai curate spirite românești pe care aveam să le cunosc au colaborat și au realizat un moment de grație în istoria televiziunii din România. Iar cu ocazia difuzării acestuia, Ana Blandiana s-a referit la arta recitării: „Înaintea acestui poem, ar trebui să fac o mărturisire. O mărturisire în ceea ce privește neîncrederea pe care am avut-o întotdeauna față de recitarea versurilor, de actul recitării în sine și de felul în care se recită în general. Foarte rar mi s-a întâmplat să îmi placă într-adevăr felul în care un actor sau o actriță recită niște poezii. Cred că nu atât din vina actorilor, ci pentru simplul fapt că versurile mi se pare că sunt făcute pentru a fi gândite, citite, nu spuse și, mai ales, nu spuse cu voce tare. De fapt, ca să revenim la poemul acesta, este un montaj de versuri din poeziile mele, reluate din alte unghiuri și într-un alt context și pe care le-am oferit televiziunii pentru a fi montate de Andrei Șerban în virtutea unei idei. Adică, mi se pare că dacă poezia nu are nevoie nici de fond muzical, nici de vocea unui actor, nu are nevoie de un anumit context pentru a fi înțeleasă. Poate folosi însă ca punct de plecare pentru o altă artă, o altă artă de sinteză. Adică, poate fi textul – punctul de plecare al artei actorului sau regizorului”.
Iată un fragment din acea emisiune inenarabilă de la Televiziunea Română, „Poem pentru doua voci de Ana Blandiana (regia Andrei Șerban 1969), la care au contribuit actori cum nu se pot imagina alții mai buni: Irina Petrescu & Florian Pittiș.
Ana Blandiana, recitând
La mai bine de 80 de ani, Ana Blandiana recită ca la 18 ani. Poate pentru că, așa cum i-am spus distinsei poete, citând vorbele scriitorului american Robert Heinlein, pe parcursul unui interviu pe care am avut onoarea de a i-l lua Anei Blandiana în 2023, „nu s-a născut niciodată o fată care să fi depășit vârsta de 18 ani în inima ei”.
Am întrebat-o, în acel interviu, cu falsă naivitate, despre un festival și concurs de poezie pentru elevi la care era invitată.
– Cum se numește acest festival?
– Aș fi vrut să nu spun. Se numește Ana Blandiana și asta mă jenează, pentru că mă împiedică să-i laud cât de tare aș vrea!
– Dumneavoastră cum erați când recitați poezie la vârsta lor? Aveți trac? Repetați în gând? Intrați într-un soi de transă poetică? Vă gândeați la rostire, la cadența rostirii, la cuvinte, la muzicalitatea lor?
– Am avut un mare noroc. Am avut învățătoare în primele trei clase pe o tânără, foarte tânără, refugiată din Basarabia. Deci asta se petrecea în anii 50. Și care, asta e din capul meu, bănuiala mea, că nu era de meserie învățătoare. Că și-a găsit pur și simplu un serviciu. În fiecare zi, înainte să începem orele, ne citea poezii de Eminescu. Vreau să vă spun că eu pledez de ani de zile împotriva unei tendințe europene, de altfel, din școală, de a nu mai pune copiii să învețe pe dinafară nimic. Adică, ideea e ca ei să gândească cu capul lor. Dar, în cazul poeziei, e o prostie. Adică a nu învăța pe copii să memoreze poezii, când e clar că nimeni nu poate spune ce spune poezia mai bine decât a spus poezia?! A înțelege poezia nu înseamnă a te gândi ce a vrut să spună poetul, ci a rămâne pe toată viața cu ea în cap. Atunci, în școala primară, în primii ani, am învățat nenumărate poezii de Eminescu, ca toți colegii mei de clasă. Și mai târziu, ajunsă prin clasa șaptea sau opta, cred, a venit cineva de la minister și ne-a întrebat ce știm noi, ce poezie știm noi, sau ce știm despre Eminescu. Și eu am recitat un fragment care mi-a, cum să spun?, creat prestigiu pe tot restul liceului, pentru că toată lumea s-a mirat, era meritul învățătoarei!, că eu am spus celebrele versuri din „Melancolie”:
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?.. Parc-am murit de mult.
– Vă mulțumesc din suflet pentru acest moment!…
– E una din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu. La un moment dat, în Statele Unite, după un recital, a venit o familie, soț-soție, români americani, care au insistat enorm să mergem, eram și cu soțul meu, la ei într-o seară. Și ne-am dus. Când ne-am așezat la masă, domnul respectiv – erau, așa, oameni de șaptezeci de ani – mi-a spus „să știți că sunteți pentru mine ultima speranță”. Noi aproape ne-am speriat, cum adică? Și a spus: „de când am părăsit România, și sunt decenii, mă obsedează o poezie de Grigore Alexandrescu, „Boul și Vițelul”. O știu până într-un punct și acolo mă blochez și nu știu mai departe. Și visez noaptea că mă blochez. Știți „Boul și Vițelul?” Nu știam dacă o știu sau nu știu și am spus să încerc, s-ar putea. Și, din fericire, am știut mai mult dincolo de blocajul lui, am știut până la capăt. Efectiv l-am făcut fericit și m-am gândit ce lucru extraordinar să ajungi la bătrânețe cu poezie învățată din copilărie în cap.
– Și vi se întâmplă, doamnă, când vedeți un copil care recită cu entuziasm, cu sensibilitate, poate cu stângăcie, niște versuri, să vă revedeți pe dumneavoastră la vârsta elevului sau elevei care recită acum?
– Sentimentul e că sunt infinit mai talentați.
Documentarul „Ana Blandiana – Între tăcere și păcat”, proiectat la Universitatea din București
Felicit Universitatea din București și PiArt Vision – pe fostul meu camarad de ziar și de atitudine Călin Hera, condamnat pe viață la poezie – în parteneriat cu Astra Film Festival, pentru organizarea evenimentului „Libertatea noastră”, desfășurat vineri, 21 martie, în Amfiteatrul „Ioan Mihăilescu” al Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București.
Asta trebuie să facă Universitatea din București. De ziua poeziei, dar, de bună seamă, și-n alte zile, prozaice, precum cele pe care le trăim. Într-o societate profund scindată și aflată într-o cumplită derivă, instituția de la balconul căreia s-a strigat pentru libertate aduce claritate, găzduind excepționale modele de urmat. Și asta ar trebui să facă și celelalte universități, după modelul celei din București.
Îi felicit, totodată, pe tinerii care au avut privilegiul de a asista la proiecția documentarului biografic „Ana Blandiana – Între tăcere și păcat”, despre viața și cariera marii poete. În egală măsură, și la discuția extrem de interesantă, moderată excelent de poetul Radu Vancu, purtată cu poeta Ana Blandiana, cu actorii Victor Rebengiuc, Ana Ularu – discuția beneficiind de o intervenție specială a actriței Mariana Mihuț – și cu sociologul Marian Preda, rectorul Universității din București.
Filmul documentar „Ana Blandiana – Între tăcere și păcat”, o producție România-SUA 2024, în regia Dianei Nicolae, va fi difuzat de TVR Cultural vineri, 28 martie, de la ora 22.00.
