Când vezi un clovn, așteaptă-te la circ.
Iar parte a circului internațional pus în scenă la revenirea lui Donald Trump în arenă e bizara gentilețe cu care e tratat Vladimir Putin de către un președinte care critică pe toată lumea, mai puțin pe liderul de la Kremlin. Imaginați-vă un spectacol sub cupola circului în care un clovn agresiv se dă la toată lumea, de la acrobați, iluzioniști și dresori la spectatori, mai puțin la fiorosul tigru care asistă la întreaga scenă cu un rânjet aprobator.
Firește, nimic nou sub soare – adică tovărășia sau, dacă vreți, „bromance”-ul, termenul american care desemnează o relație amicală între doi bărbați, lui Trump cu Putin nu e de dată recentă. În primul său mandat în fruntea executivului american, într-o întâlnire față în față, americanul l-a certat pe rus, cu un zâmbet semnalizând gluma: „nu v-amestecați în alegeri!”. Ceea ce era, de fapt, o dronă care îi mitralia pe rivalii democrați din SUA, nicidecum o tragere de mânecă a celui considerat responsabil de presupuse fărădelegi minore, precum anexarea de teritorii străine, asasinarea opozanților ruși, doborârea avioanelor civile. Nici invadarea altei țări, ducând la declanșarea unui război mondial (n-ați uitat de carnea de tun trimisă pe front de alt „frate” al lui Trump, micul dictator nord-coreean) ce a primit din partea lui Putin un nume de scenă motivațional pentru supuși, n-a zdruncinat tovărășia lui Don cu Vlad.
Iar bunăvoinței de la Washington – cum să numim altfel această inedită convertire a dolarului la rublă? – i se răspunde cu aceeași monedă de la Moscova. În direct, în emisiunea TV „Seara cu Vladimir Soloviov” de pe canalul Rusia – 1, propagandistul-șef al lui Putin, Vladimir Rudolfovici Soloviov (a nu se confunda cu Vladimir Sergheievici Soloviov, acela a fost un mare gânditor creștin) tocmai a luat în serios jongleria geografică a lui Trump, zicând că Rusia încă trebuie „să decidă de partea cui se va afla în războiul pentru Groenlanda împotriva acestei Danemarce colonialiste, capitaliste și arogante”.
Tovărășia „Păsării albastre”
Tovărășia dintre Trump și Putin e un captivant film de acțiune, urmărit cu sufletul la gură de întreaga planetă. Există dubii legitime că va avea un happy-end hollywoodian. Nu vreau să anticip, dar am s-o fac: cel puțin în privința unei coproducții cinematografice din perioada Războiului Rece, ce a început prost a sfârșit la fel.
Mă refer la altă fantezistă, contraproductivă și inexplicabilă colaborare ruso-americană, filmul „Pasărea albastră”, o fantezie cinematografică pentru copii.
Piesa omonimă a dramaturgului belgian de limbă franceză Maurice Polydore Marie Bernard Maeterlinck a fascinat deopotrivă cinematografia rusească și cea americană. A fost ecranizată în ambele țări până în 1974, când producătorul american Edward Lewis – în cadrul mai larg al unui schimb cultural între SUA lui Gerald Rudolph Ford Jr. (născut Leslie Lynch King Jr.) și URSS-ul lui Leonid Ilici Brejnev – a ajuns la un acord cu Lenfilm pentru o coproducție internațională, după un scenariu de Alfred Hayes și Aleksei Kapler.
Nici nu începuseră filmările la „Pasărea albastră”, iar cooperarea mergea cum nu se putea mai prost. Sovieticii l-au refuzat pe Arthur Penn, regizorul angajat de Lewis, pe motiv că era „prea liberal”, așa că producătorul a fost nevoit să găsească un cineast considerat apolitic, celebrul George Cukor, fiul unor evrei plecați în America din Ungaria. Unul dintre argumentele decisive pentru sovietici a fost că partea americană s-a lăudat că va juca Marlon Brando, ceea ce nu s-a întâmplat. Precum Arthur Penn, Katharine Hepburn și Shirley MacLaine au fost și ele angajate, doar că au renunțat singure înainte de începerea filmărilor. Liz Taylor, vedeta filmului, îl întrebase și pe David Bowie dacă se bagă, însă acesta e refuzat politicos.
Americanii veneau cu vedetele, sovieticii – cu proiectarea și construirea platourilor, a scenografiei, a echipamentelor și a cazării distribuției și a echipei de filmare.
Doar că socotelile făcute în însorita Californie nu s-au potrivit cu cele din frigurosul Leningrad (azi, St. Petersburg). Înainte de șocul cultural, a apărut șocul termic, căci la Leningrad, în ianuarie, soarele stă pe cer doar patru ore, după care e întuneric și extrem de frig, ceea ce a făcut foarte dificilă adaptarea vedetelor vestice Elizabeth Taylor, Ava Gardner, Cicely Tyson sau Jane Fonda (cea din urmă, deosebit de mohorâtă la aterizarea în Rusia sovietică).
După șocul termic, dar înainte de cel cultural, a venit cel alimentar: James Coco, care putea digera numai pâine cu unt, a făcut o colică biliară și a fost nevoit să părăsească platoul, iar Liz Taylor, care n-a fiert apa de la robinet precum colegii de distribuție, a făcut dizenterie, fiind printre starurile care pur și simplu au luat primul avion ca să evadeze din Gulagul culinar. Plecarea intempestivă fusese decisă și de faptul că Taylor s-a uitat pe filmările zilnice din prima săptămână, făcute de Jonas Gricius, un lituanian fără experiența filmării cu peliculă color. Indignată, Taylor a zburat la Londra, cerând și obținând schimbarea sovieticului (toate scenele cu Taylor aveau să fie refăcute în postproducție).
Trebuia făcut ceva din partea americană. Repede și eficient. Producătorul Lewis a fost înlocuit cu Paul Maslansky, cel care mai fusese în URSS cu ocazia coproducției italo-rusești „Cortul roșu/ Krasnaia palatka” și știa cum stă treaba. Acesta a restabilit relațiile sovieto-americane, a dat afară incompetenții, a adus în Rusia hrană de la Londra și de la Helsinki, l-a sprijinit pe regizor, care comunica doar prin semne cu rușii, a convins-o pe Liz Taylor să revină în platou. Mai mult, a reușit să o ducă și la o întâlnire cu astronauții americani și cu cosmonauții sovietici din proiectul comun Appolo-Soiuz, parte a ușorului dezgheț din acei ani de Război Rece, iar rușii i-au oferit drept suvenir vedetei americane ce mâncau ei în spațiu.
Filmările s-au reluat și, cinci milioane de dolari extra-buget mai târziu, s-au încheiat cu bine – știu toate aceste detalii din surse credibile prea numeroase pentru a fi citate aici, amintesc doar podcastul „Tovarășul Cukor: când Jane Fonda, Elizabeth Taylor și Cicely Tyson au invadat Uniunea Sovietică”.
Filmul a fost un fiasco de proporții – azi, nu se mai găsește nicăieri în SUA, dacă vrei să-l cauți, trebuie să te adresezi pieței internaționale de DVD-uri. La o vizionare în New York, înainte de lansare, producătorul Maslansky l-a auzit pe criticul de film Rex Reed făcând producția de rahat („what a piece of shit!”) și i-a venit să-i dea un pumn în față. După lansare, nu-i ajungeau pumnii pentru autorii cronicilor apărute: „noțiunile romantice care motivează «Pasărea albastră» sunt suficiente pentru a trimite majoritatea copiilor americani, ca să nu mai vorbim de anticii care îi pot însoți la film, în stări antisociale care încep cu catatonia și se termină cu rebeliunea armată” – „The New York Times”; „n-ai crede nici într-o perioadă foarte lungă de timp („a month of Sundays”, în original) că l-a regizat Cukor” – „TimeOut” New York; „Elizabeth Taylor n-a arătat niciodată mai urât decât atunci când portretizează Spiritul Luminii. Rușii din distribuție apar ca niște interlopi, iar replicile lor sunt prost dublate” – „Chicago Tribune”.
Am văzut filmul „Pasărea albastră” proiectat în sala „Pitic” din oraşul transilvănean al vacanţelor copilăriei mele, probabil că aveam 12-13 ani. Pentru prichindeii preșcolari, majoritatea publicului, care nu înţelegeau subtitrarea în limba română, o persoană în vârstă de gen feminin, despre care am bănuit că se ocupa şi de menajul cinematografului, traducea în maghiară frânturi din dialoguri. Fără să știe, doamna în halat abastru – pe vremea aceea se putea spune femeie de serviciu – juca rolul naratorilor din Japonia denumiți „benshi”, cunoscuți și drept „katsudō-benshi”, care dădeau glas live narațiunii în sălile în care erau proiectate filme mute. Nici acel bruiaj, nici scăunelele lipsite de confort n-au putut să mi-o alunge din faţa ochilor, atunci şi decenii bune după aceea, pe Regina Luminii din acel film. Ca puber, cam știam cine era splendoarea americană Elizabeth Rosemond Taylor vorbind rusește în acel film – mâine se fac 93 de ani de când s-au deschis cei mai frumoși ochi. Ca să fiu riguros, de fapt, pe 27 februarie 1932, o fetiţă venită pe lume în Anglia din părinţi americani refuza să deschidă ochii vreme de opt zile după naştere. Când a făcut ochii mari, primul lucru pe care l-a văzut, cel puţin aşa avea să îi povestească mama ei, a fost un inel de logodnă. Probabil deloc întâmplător, viaţa ei avea să fie apoi marcată de inele cu diamante neasemuite pe care i le cumpărau numeroşii ei bărbaţi, făcând-o fericită, conform estimării celui de-al patrulea ei soţ, cam patru zile. În rest, se mulţumea să tânjească după următoarele podoabe. Prima actriţă plătită cu un milion de dolari pentru un rol, fără menționarea procentului din încasări, avea cei mai frumoşi ochi închipuiţi vreodată de Fabrica de iluzii de la Hollywood, doar că ai ei erau adevăraţi. Erau violet şi atât de rari încât trebuie să cutreieri întreaga planetă ca să dai de unii care să semene cu ai ei şi, dacă nu vei sui în Kashmir sau pe vreun platou afgan, nici că vei găsi.
Ochii lui Liz Taylor n-au putut convinge nici măcar un puști – care o idolatriza pe actriță, îi decupa pozele din revistele „Cinema” și ar fi fost în stare să le și fure dacă nu le găsea la chioșcuri – că „Pasărea albastră” nu e o calamitate de film. Când mă gândesc la acel rod al unei căznite tovărășii ruso-americane, mi se pare că asemenea cârdășii contra naturii sunt sortite pieirii, fiindcă nu sunt deloc autentice. Dar când ați văzut ultima oară un clovn autentic?
Foto copertă: Wiki Commons Media
