Universul teatral al lui Lari Giorgescu, artist care-și împlinește fervent vocația de actor și dansator pe marile și pe micile scene bucureștene, se poate împărți în două: cel de până la rolul principal de la Teatrul Național din București, în „Omul care a văzut moartea”, și cel de după.
Rolul din piesa însemnatului dramaturg Victor Eftimie îi vine mănușă – dar nu o mănușă rigidă, ci una care se mulează impecabil pe umorul subtil, aerul ludic, energia și avântul de a umple scena, mecanica rostirii și alte trăsături ale mixului artistic pe care le folosește Lari, în lungi ceasuri de studiu, pentru a construi roluri și rolișoare.
În palmaresul său, Lari Giorgescu se transformă, se transpune, mă rog, joacă – face ce fac actorii.
În „Omul care a văzut moartea”, Lari se zbenguiește, actant al unei farse clasice a teatrului românesc, una în care Victor Eftimiu face complice cu ochiul: publicului de ieri și de azi; lui Grigore Alexandrescu, cel ce a nemurit versul „sărutare, umbră veche” din „Umbra lui Mircea. La Cozia”, devenit aici „Salutare, umbră veche!”, vorbă de ocară ce a făcut deliciul a generații de liceeni – și a mea, cândva – și care capătă, în șugubeața interpretare a lui Lari, noi valențe comice; lui I. L. Caragiale și lui Tudor Mușatescu, pentru ițele politichiei și pentru sforăitoarea aserțiune electorală prea valabilă și azi: „Un viitor părinte al orașului nu trebuie să aibă altă preocupare: pavaj, circulație, gunoi, salubritate publică!”; însuși lui Molière, căci Vagabondul, întruchipat odinioară de Tony Bulandra sau de Ștefan Bănică Senior în această capitală comedie provincială, e fără doar și poate înrudit, datorită răsturnărilor de situație și farsei în sine, cu titularul din „Vicleniile lui Scapino”.
Vagabondul care se tranformă în Eliodor Pac din Fălticeni (așadar, nici Eli Odorpac, nici Elio Dorpac, așa cum bănuiește Filimon) este descris admirabil de Mircea Ghițulescu în „Istoria literaturii române. Dramaturgia”, Editura Academiei Române, 2007: „specie de haimana simpatică, plină de haz și inteligență. El va reuși, prin strategii paralele, să-l impună pe slavatorul său drept favorit între candidații la postul de primar al orașului. Rolul este exhibiționist, insolent și funambulesc: o adevărată paradă pentru un june-prim de comedie. (…) Având un trecut vag actoricesc, el este un impostor cu sclipiri de geniu. Imprevizibil, transformist, el poate căpăta două înfățișări și poate dovedi două identități la interval de câteva secunde. Este, aici, un elogiu, dacă nu al actorului, oricum al histrionului”.
Am folosit acest lung pasaj, care se regăsește în mereu captivantul caiet-program de la Teatrul Național din București, pentru a ilustra esența acestei comedii interbelice, dar, în fond, nemuritoare.
Montarea actuală stârnește și azi, în al patrulea an de reprezentații la TNB, ropote de aplauze. E meritul regizorului Dan Tudor – de a pune în valoare un text clasic, spre marea satisfacție a unui public uneori sastisit de atâtea modernități – și al scenografei Corina Grămoșteanu – de a interpreta aproape literal indicațiile dramaturgului: „Ușile și ferestrele se vor așeza după fantezia regizorului sau posibilitățile teatrului”. Deloc în ultimul rând, al unei distribuții în care Lari Giorgescu nu ar fi putut avea o asemenea anvergură artistică dacă nu i-ar fi avut drept parteneri de scenă pe Costel Constantin (Alexandru Filimon) și pe Marius Bodochi (Domnul Leon). Plăcerea jocului la acești mari actori de teatru e nealterată, iar prestațiile lor sunt la înălțimea textului, de bună seamă, o bijuterie autohtonă.
L-am descoperit pe prolificul autor Victor Eftimiu, cel ce lansase magnifica butadă M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!, în anii pubertății. Nu datorită teatrului, ci grație unei parodii polițiste, „Kimonoul înstelat”. Personajul său, Tom Sincler, a fost printre eroii mei în perioada în care lăcrimam la teatru sau la cinema (cum să nu te lași pradă fiorilor la vederea bonomului Petre Gheorghiu care se înfuria teribil în „Gin Rummy” sau când Superman înconjura Pământul repede-repede ca să dea timpul înapoi?!).
Trei decenii mai târziu, nu mai am eroi personali. În schimb, îi apreciez nespus pe cei care își dau silința și, deopotrivă, proba talentului în plan artistic. Și astfel numesc, deopotrivă, echipa de creație și cea actoricească din „Omul care a văzut moartea”.
„Omul care a văzut moartea” e o comedie reconfortantă, strălucită, demnă de primele scene ale țării.
- Mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.
