Ce s-a prăpădit în modelul de afaceri din mass-media, rănind, poate chiar mortal, instituțiile care sprijineau mijloacele de informare în masă: editarea publicațiilor, difuzarea, marketingul de masă, producția de masă, partidele politice, posibil, chiar noțiunea noastră de națiune. Am ajuns în sfârșit la finalul erei Gutenberg – conchide Jeff Jarvis, în eseul „Death to the Mass”, citat de analistul media Roy Greenslade de la „The Guardian” .
Cum s-a ajuns aici? Foarte simplu. Distribuția produselor de media – dintotdeauna, o pacoste a presei – a fost preluată gratuit de Facebook și de Google. O neașteptată facillitate, picată din cerul virtual, care a subminat-o însă până la os. Adăugați infotainment-ul, ca epitomă a bizarei nevoi de a distra receptorul de informații – de parcă, în Evul Mediu, crainicii care băteau toba se strâmbau și dădeau ochii peste cap anunțând noutățile – pentru a avea dimensiunea eșecului informării în masă.
Observați că n-am pomenit deloc despre jurnalism, simbol al comunicării calificate și relevante, în rândulețele de mai sus. Când Facebook îi conectectează pe toți, iar Google îi face pe toți să ajungă la știri fără să le mai spună cineva care sunt importante, nici nu prea mai e nevoie de jurnalism.
Cu toate acestea, jurnalismul de investigație a fost omagiat anul acesta de unul dintre cei mai influenți vectori de imagine contemporani: cinematografia. Care, în treacăt fie spus, n-a fost ucisă de televiziune, care la rândul ei n-a ucis radioul etc.
Citiți un articol pe care l-am publicat în ediția de primăvară a revistei „Esquire”.
Când a premiat „Spotlight”, Cetatea filmului a făcut o reverență în fața jurnalismului de investigație, relevant, credibil, neiertător. Adică tipărit.
Filmul anului 2015, „Spotlight”, a obținut mai mult decât aprecierea Academiei Americane de resort și, pe cale de consecință, notorietatea mondială. I s-a restituit un strop de prestigiu unei bresle percepută drept desuetă, caraghioasă și deloc amenințătoare – o antică armată de teracotă, demnă de plimbat prin muzee și cam atât.
„Spotlight” a reabilitat imaginea presei tipărite și, în același timp, cea a jurnalistului de școală veche, dezbrăcat de clișeele cu care l-au încastrat în conștiința publicului fabricanții de iluzii hollywoodieni. Într-adevăr, nu orice jurnalist care-și face treaba fumează ca un disperat, nu toți poartă trenciuri și nu îi obligă nimeni la angajare să vorbească și să se comporte ca un detectiv particular, nici să-și mituiască sursele, ca un curcan în pragul pensionării, ursuz și corupt, de la Moravuri. Deopotrivă, dezvăluirea din „Boston Globe” pune mai avantajos în pagină capacitatea unui mediu provincial de a se impune la nivel național – sigur că situația ține, în America, de un specific local, acolo ora exactă în presă se dă de la New York și de la Washington.
Oscarul jurnalistului de tipar a fost decernat în plin avânt al evului digital ca o recunoaștere a faptului că relevanța ține și de suport. De fapt, de o sumedenie de lucruri pe care tiparul le-a consacrat, iar digitalul le-a bagatelizat. Hârtia rămâne, Internetul ține o clipă. Fontul, topica, frazarea, paginarea, colonajul, titlul, ierarhia subiectelor sunt, alături de foșnetul inconfundabil al hârtiei de ziar, valori pe care efemerul digital nu le poate suplini.
M-aș hazarda să afirm chiar că dacă dezvăluirea nu s-ar fi petrecut în anii de început ai digitalizării – fenomenul se dezvoltă cu atâta repeziciune încât acum, un deceniu mai târziu, pare c-ar fi trecut în veac – n-ar fi avut nici atâta credibilitate, nici atâta forță. Același raționament m-a făcut să cred, la începutul anului trecut, că în cazul în care revista „Charlie Hebdo” ar fi avut doar ediţie online, nu şi una tipărită, elaborată clasic, într-o redacţie, caricaturiștii ar fi trăit și azi. Fără să fie subestimată capacitatea teroriştilor de a-i găsi pe cei vânaţi, chiar după nişte adrese de IP, e mult mai comod să-i prinzi în şedinţa de sumar pe cei care au păcătuit tipărindu-şi blasfemiile pe un suport concret şi palpabil, nu în spaţiul virtual al Internetului.
Online-ul e bastardul printului. Iar jurnalismul clasic, ce să facă? S-a înscris într-o cursă a dezarmării în fața unui inamic fără scrupule. Căci cum te poți împotrivi jurnalismului iute de mână ca un pistolar din Vestul Sălbatic, când ai fost obișnuit să-l practici cumpătat? Să tragi doar când ești sigur că ținta e cea corectă, că nimeni altcineva n-are de suferit, că o faci pentru un bine mai mare, al celorlalți? Ce să-i spui acestui bastard al jurnalismului, care întâi trage și abia pe urmă întreabă unde-i gara?
Departamentul de investigații din „Spotlight” face lucrurile ca la carte. Cumva, a avut și șansa de a lucra înainte ca lucrurile să deraieze, iar publicul să aibă mai mare încredere în WikiLeaks decât în presa tipărită, deși, cinstit vorbind, Edward Snowden ar fi fost și azi un anonim dacă influente publicații tipărite din Marea Britanie și din SUA n-ar fi publicat dezvăluirile, conferindu-le putere și verosimilitate.
Știți care mai e diferența dintre presa tipărită și cea digitală? Eratele! Înainte, erorile mureau în print și erau apoi dezgropate, pentru restabilirea adevărului, și îndreptate prin erate. Or, azi, după cum constată jurnalistul independent nord-american Craig Silverman, fervent analist media, între 40 și 60 la sută din edițiile digitale comit greșeli și circa 2% le îndreaptă. Doar imaginați-vă cum un subiect delicat, precum actele de pedofilie comise de preoți catolici, ar fi căzut în derizoriu dacă nu apărea în print, ci doar online. Ce hăhăială ar fi răsunat din subsolurile articolelor, în timp ce batalioane de moderatori s-ar fi străduit să mențină, cât de cât, comentariile pe o linie a suportabilității. Se alegea praful și de subiect, și de dreptate, și de interesul publicului servit cu încăpățânare.
Poate că presa tipărită ține de ieri, dar amatorismul de pe Internet, generat de liberalizarea răspândirii informației, șubrezește credibilitatea de azi și riscă să o compromită pe cea de mâine. Bunăoară, destulă lume se bazează pe dicționare virtuale, fără să se ostenească să verifice sursele, e drept, tipărite, dar de-o relevanță discutabilă, ale acelora– o, ce-am mai râs de un director de marketing al unui influent concern de presă autohton când a stricat tot outdoor-ul unei campanii întrucât citise el pe site că „shoping” se scrie așa! Citise bine, doar că era greșit!
Bref, Internetul e o colecție planetară de informații doar în mică parte verificate. Iar partea cea mai neplăcută legată de aceste greșeli, în pofida faptului paradoxal că e mult mai ușor să editezi ceva la care ai acces tot timpul decât ceva care a fost tipărit, e că se perpetuează mai repede decât pot fi depistate. Inepțiile și scornelile distribuite azi de rețelele de socializare care au substituit presa se vor regăsi mâine în referate științifice, comunicate de presă, baze de date. Vor fi luate de bune de harnicii plagiatori care absolvă cum laudae fabrici de patalamale și de statut care nu vor avea niciun dubiu asupra acurateții enunțului – ce să mai verifici, dacă scrie negru pe alb în 16 locuri, unul copiat după celălalt, ale motorului de căutare ce ne-a înlocuit documentarea, cercetarea, despicatul firului în patru?!
Cu riscul de a părea „deontologi”, presă tipărită mai avea un atu: etica. În 1898, când doi fotografi, probabil primii paparazzi, au făcut clandestin poze cu cadavrul cancelarului german Otto von Bismarck, niciun ziar nu le-a râvnit trofeul obținut după mituirea personalului de la reședința unificatorului Germaniei. În disperare de cauză, numiții Priester și Wicke și-au cumpărat spațiu pentru un anunț publicitar, în care dezvăluiau că dețin instantanee unice obținute la câteva ore după moartea omului de stat. Au fost arestați și aruncați după gratii. Azi, pe Internet, am fi „shareuit” poza și am fi umplut-o de emoji-uri de apreciere înainte să se întrebe cineva dacă astfel de instantaneu poate apărea în public!
Iată de ce cred că jurnalistul de presă tipărită merita o statuie, chiar și una poleită de la Hollywood. Aș merge mai departe cu comparația: printul reprezintă pentru informație ceea ce a fost comedia mută pentru Hollywood. După inventarea cinematografiei, s-a pierdut ireversibil ceva din farmecul acelor ani. Azi, în presa digitală, comedia nu mai e mută, ci excesiv de sonoră și, regretabil, mai cu seamă involuntară.
– Mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.
