În mod excepțional, la această rubrică, nu veți vedea de data asta o identitate reală, nici vreo fotografie înfățișând o persoană, ci o copertă de profil. E a lui (pe numele său virtual) Otravă, de la Blogul lu’ Otravă, un personaj simpatizat, controversat (i se reproșează poveștile siropoase și delictul de a scrie prea mult despre iubire…) și foarte cunoscut în lumea digitală. Atât de cunoscut încât a intrat și-n colimatorul ironic al celor de la Times New Roman! I-am respectat dorința de a nu-i prezenta identitatea, în schimb, i-am solicitat răspunsuri la chestionar despre „Otravă“ – omul, cel din viața de toate zilele. Iată-le.
De ce te temi cel mai tare?
Nu mă tem de nimic.
Care e prima ta amintire?
Cand am fost cu tata sa îmi cumpere un Moskvich din tablă de la magazinul Gulliver. Era verde și avea pedale.
Pe cine admiri cel mai mult și de ce?
Pe Marie Rose Mociorniță. Pentru că este un om care a suferit enorm și a reușit să treacă peste toate și are puterea să zâmbească. Este cel mai de bun simț om pe care l-am cunoscut.
Ce îți place la înfățișarea ta?
Nasul mare.
Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?
Nu pun mare preț pe lucruri. Dețin o mamă genială și o iubită minunată.
Cine ar juca rolul tău într-un film?
Mads Mikkelsen.
Ce-ți reproșezi cel mai des?
Că nu am învățat să cânt la pian, deși am crescut cu el în casă.
Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala
carieră?
Actorie. Am crescut în teatru. Sunt spectacole pe care le-am văzut de 10 ori. Teatrul este a doua mea casă.
Cum ți se spunea când erai mic?
Pupi.
Care e cea mai mare realizare a ta?
Faptul ca fac exact ceea ce îmi place.
Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?
Mesajul acesta: „Dragul meu Otravă, tu iubești iubirea și nu te mai saturi de ea. Eu sunt bătrână, am 51 de ani. Îți sorb fiecare postare. Știu ce înseamnă să privești și să fii privită de ochii iubirii. Ani în șir aceeasi privire, aceeasi iubire în piept ca o durere. Soțul meu era lumea mea. L-am iubit cu ochii închiși și deschiși. Mergeam la pâine de mână. După 19 ani, îmi doream să ajung acasă, fiindcă acolo era mirosul lui. Și când îl vedeam, mă linișteam. O liniște cum nu mai există, nici
măcar în aerul de seară. M-a privit ultima oară într-un început de decembrie, acum opt ani, apoi s-a făcut întuneric și lumea mea a încetat să mai spere la lumină. Vorbești atât de cald și aproape de ai tăi, îi iubești. Fii binecuvântat și mai scrie-mi, fiindcă am acel simțământ că parcă faci tot posibilul să-mi revad iarăși lumina.“
Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?
Nu m-am gândit că o să mor!
– Autorul acestor confesiuni poate fi citit pe bloguluotrava.ro
