Ouăle poșate. Cum se fac, când se mănâncă

Ouăle poșate par predestinate micului dejun, dar cred că e mai bine să le mănânci (ca mine, duminica trecută) după ora nouă dimineața. Asta nu înseamnă mult mai târziu – nu mai știu cine zicea că dacă mănânci chestii caracteristice micului dejun târziu, arată cât de pârlit ești: te înfrupți cu ochiuri după prânz, ești scăpătat, poftești seara la friganele, ești în faliment de-a dreptul!

Așadar, cum se fac, când se mănâncă? Prepararea poșatelor are la bază elemente dezarmant de simple – ouă, dăăă!, și apă care fierbe – dar necesită un meșteșug ce nu ți-e chiar la îndemână dis-de-dimineață, când ești cu ochii cârpiți.

Eu le-am savurat la ceas de brunch, după 11.30. Așternute pe felii subțiri de savuroasă pâine cu nucă, dar nu direct, ci pe o salteluță delicioasă de bacon prăjit. Și toate feliuțele își găsiseră un culcuș bun și hrănitor din rucola, pe care n-am îmbătat-o cu oțet, ca să-i simt gustul în toată verzimea lui, dacă mi-e permisă licența culinară.

În această combinație, ouăle poșate mi s-au părut un meniu de brunch ideal, în condițiile în care mâncasem binișor, ca duminică dimineața, la domiciliu (chiar și o felie-bonus, ceea pe care am încercat să o strecor în farfuria soției, dar o tartină pe care aterizaseră fâșii aproape transparente de slăninuță de casă n-a ispitit-o defel!). Le-aș încerca și acasă, de dragul vortexului, stârnit cu o lingură de lemn, din bolul în care trebuie să strecori dexter oul exact în momentul în care apa a prins broboane, dar nu fierbe de-a binelea, însă, subliniez, ca să îți iasă ca la carte trebuie să fii atent și la foc, să nu fie prea mare, și la blândețea cu care „plantezi” oul în apă, de la mică distanță.

În bucătăria creolă din Louisiana, „poached eggs” sunt elemente de bază pentru destule fantezii gastronomice, în timp ce pe alte meridiane, cum ar fi America Latină, ouăle poșate fac deliciul supelor – curios, în afară de zdrențele din ciorbă sau de bucățoaiele de omletă din epica supă de usturoi savurată în copilărie, n-am prea pomenit ouă în supă. În Turcia, ouăle poșate se încuscresc în farfurie cu iaurt usturoiat și cu unt cremos peste care s-a presărat boia.

În România, mai concret în București, am mâncat ouăle poșate descrise la început într-un loc descoperit nepermis de târziu (nu știu voi, dar eu obișnuiesc să verific pe Facebook câți din prietenii mei, fie și virtuali, au fost pe acolo, ca să îmi fac o idee, cât de vagă, despre locul în care voi dejuna). Se numește Coftale – o joncțiune dintre „coffee” și „tale” și e chiar o cafenea de poveste. La o scurtă „scanare” a meniului, îți poți da seama că e una dintre cafanelele de Top 5 din București, un loc în care cafeaua n-are nevoie de modificatori de arome. În general, nu folosesc siropuri, frișcă, lactate, îndulcitori în cafea, deoarece îmi place gustul frust. Aici, cafeaua are aromă primară, chit că iei un espresso ori una la filtru.

Liniște pe Mihăileanu

Coftale se găsește pe strada Ștefan Mihăileanu 42, denumită după profesorul și ziaristul omonim, a cărui asasinare pe strada Liniștii era să ducă la un război româno-bulgar. Azi e o stradă liniștită, foarte frumoasă, pe care am bătut-o adesea la pas în liceu (am fost în „Matei Basarab”), ca și pe celelalte din zonă – Doctor Burghelea, Plantelor – scăpate tefere de trecerea a aproape 50 de ani de regim care a urâțit fizionomia Capitalei. Coftale e într-o casă veche, foarte frumoasă, iar terasa din curte, mai ales dacă prinzi o zi splendidă, cum a fost duminica trecută, îți va stârni nostalgii.

• Textul a apărut săptămâna trecută în „Șapte seri”
• Mă găsiți și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro.