Și somnul jurnaliștilor naște monștri. Monștrii se văd cu ochiul liber în presa de azi: linșaje mediatice, în care numele sunt deja completate, ca într-o Spânzurătoare jucată pe filele dictando din clasele I-IV, doar că nu sunt șăgalnice, ci ilegale, fiindcă instigă la violență; petiții de pe toate fronturile, de parcă ar fi cineva în drept sau în stare să facă naibii ceva cu revendicările (dar așa suntem noi, românii, așteptăm peren Tătucul să ne rezolve problemele și, până ni le rezolvă, ceea ce nu se întâmplă nicodată, îl folosim la ceea ce știm mai bine, adică să ne dezbine, precum Iliescu și Băsescu).
Iar în timp ce ziariștii se hulesc unii pe alții, monștrii din presă își fac treaba cum au învățat fără să-i învețe nimeni. Cu majuscule, dar fără subiect și predicat. Cu accesări cu nemiluita, dar fără pricepere. Și cu voluptate de ciocli care îi anunță pe cei de acasă de moartea cuiva însemnat. Și fără un dram de etică.
Știu că nu are nicio importanță și nici nu m-a întrebat nimeni, însă eu, aidoma lui Ion Cristoiu, n-am semnat petiția pe care se găsesc deopotrivă numele unor foști colegi, precum și nume pe care le prețuiesc și le voi prețui necondiționat (Andrei Pleșu, Vladimir Tismăneanu). În bună măsură, fiindcă nu e războiul meu, apoi, deoarece îmi permit luxul blazării de a considera că totul e inutil – ce vrem să demonstrăm, că suntem mai mulți decât Hitlerii și Bin Ladenii fictivi de pe petiția Antenelor?! În plus, mă preocupă o posibilă petiție a publicului. A acelui public educat și cultivat care se simte prost servit de presa care a adormit. Iar visul ei e coșmarul cititorilor.
Probabil singurul lucru bun petrecut pe fondul somnului profund al presei de calitate e faptul că trolii au prins chip. Guzganii anonimi din subsolurile comentariilor de presă chițăie azi în direct la televizor și, indiferent că se numesc Badea sau Banciu, fojgăiala e la fel de abominabilă. O să ziceți că aceștia nu sunt ziariști, deși sondajele de opinie au indicat mereu contrariul. Guzganii au invadat azi solul, cum ieri, observația îi aparține lui Artanuʼ, gloata invadase scena.
Dar cine sunt atunci ziariștii? Bloggerii? Despre realizările lor, în raport cu cele ale gazetarilor sadea, s-a spus într-un film că sunt un soi de graffiti cu semne de punctuație. E ca și cum ai compara primul ajutor, pe care-l poate acorda oricine, cu aportul și competența unui medic. Cine ar mai fi? Prelucrătorii prin așchiere ai unor comunicate de presă la care contribuie decisiv oprindu-se la punct, întrucât e prea mult text și prea complicat să-l rescrii? Mestecătorii unei ciungi care își pierde zahărul, prin urmare și gustul, pe traseul Agenția de PR – un șefuleț plictisit care nu-și citește mail-ul, doar îl dă mai departe – un tânăr ziarist care lucrează la normă și are timp doar să bage superlative-n titlu ca să facă vizualizări?
Mă preocupă, ziceam, că publicul ne-ar putea trimite o petiție prin care să ne spună pe șleau că s-a săturat de războaiele noastre, de fast-food-ul jurnalistic pe care i-l servim fără să clipim și că vrea un pic de slow-food. Acel fel elaborat, verificat, meticulos, savuros, și din care are de învățat mult mai multe lucruri decât din, citez din minunatul expozeu al lui James Harding, director BBC, telegramele care se numesc azi Twitter și din Polaroidele pe care le-am botezat Instagrame.
Iar dacă vom deveni destinatarii preciși ai unei petiții numite lehamite, mă tem să nu fim condamnați la locul de muncă. Să nu ni se ceară fotografii de la locul unui accident aviatic făcute de drone, documentări pe teren efectuate cu ochelarii Google, știri-brici editate și obiectivizate în timp real de oameni calificați, zeloși, de încredere, care au acea ardere de servi interesul publicului și doar al acestuia.
Evident, n-avem nici bani, nici pregătire, nici știința de a umple cu maximum de informație relevantă ecranul unui telefon mobil, comandamente ale jurnalismului de azi și de mâine, care au apărut în timp ce scriam unii despre alții într-un perpetuu oracol al urii. De aceea, îngăduiți-i petiționarului să recunoască onest că n-are nicio petiție de scris. Pe-a publicului dezgustat, însă, ar semna-o.
