Se iscase din senin un vânticel fierbinte, precum cel ce adie peste Bucureștiul lichefiat din care vă scriu, care umfla fețele de masă – și nu doar pe ele – de la terasa restaurantului atenian unde cinam. Era festiv și ridicol de scump, dar nu conta, căci eram oaspeți în localul situat pe o culme a Atenei de unde admiram Acropolele. Le vizitasem în dimineața respectivă, ba mă și lăsasem pozat îmbrățișând o prietenă imaginară (cea care avea să-mi devină soție lipsea din această călătorie). Iar acum ciocneam o sondă cu Suntonic, cocteil pe bază de Metaxa, în care se prăvăliseră aisberguri, ca să ne răcorim.
Când a venit felul principal, am aflat de ce avea Chef-ul un arhitect în subordine: acela decora, personalizat, farfuriile. Trec repede peste copacul pe care-l comandasem (rădăcini de ceapă caramelizată, trunchi din mușchi de vită foarte pătruns, coroană cu ruccola și hăt, mai departe-n farfurie, tufișuri din piure de broccoli etc.) și mă opresc la amestecul de gusturi. Montajul din farfurie le acoperea pe toate cele cinci profiluri de gust pe care le percepem în gură. Așa m-a învățat cândva mixologul Kenji Jesse, așa vă zic și eu: simt dulce, acru, sărat, amar și umami (ultimul, descoperit de un chimist japonez, aflu, dar n-am apucat să verific, că ar fi apărut și al 6-lea gust… ).
De atunci, caut bucate care să înglobeze cât mai multe gusturi. De asta mănânc șnițel vienez cu dulceață de agrișe. Și tot din acest motiv, după ce am fost la taverna grecească Meze din Centrul Vechi, n-am să vă plictisesc cu tzatziki, musacale și măsline. Au și din acestea, nu-s rele deloc, dar eu am încercat ceva mai elaborat. Nu m-am aruncat nici la celebrele caracatițe de aici, nici la vreun fel principal care să iasă în evidență la nota de plată. Am luat ceva ușor, de vară, însă rafinat și consistent: niște mezes, pe care vi le traduc numaidecât prin gustări.
Prânzul meu compus din gustări elinești arată așa: Graviera Naxos cu Marulosalata, urmate de Portokalopita. Să vă tălmăcesc: brânză Graviera din Naxos, prăjită în crustă din făină de roșcove, fulgi de ovăz și semințe de mac. Cele două ademenitoare produse sunt servite cu dulceață de trandafiri (parcă și văd petalele culese în iunie în insula Samos…), la care e bine să asortezi o salată verde, cu ceapă verde și mărar. Mă știți pofticios, am rupt și din felioaia de pâine trecută prin ulei de măsline. A urmat desertul, o plăcintă grecească cu portocale, servită cu înghețată. Fiind prea cald pentru un digestiv, m-am mulțumit să sorb dintr-o ceșcuță de cafea grecească, rămânând la fel de uimit, ca de fiecare dată când o încerc, de faptul că o cantitate atât de mică poate avea efectul a două căni făcute după alte rețete.
Aș mai fi zăbovit la Meze, era o atmosferă plăcută – îmi plac decorul tradițional elen și serviciile prompte, se vede că băieții sunt instruiți de un șef de sală cu experiență – dar mă grăbeam să scriu articolul despre pohta ce-am pohtit și despre niscaiva gustări elene, aș că am șters-o englezește!
*Articolul a apărut săptămâna trecută în ediția tipărită a revistei Șapte Seri.
