Radu Umbreș are o minte strălucită și, pesemne că nu sunt singurul care vede aici o consecință directă, un umor rafinat. E antropolog specializat în abordări cognitive şi interdisciplinare în ştiinţele socio-umane. Licenţiat în sociologie al Universităţii din Bucureşti. Deţine un master în sociologie la Universitatea din Oxford. Un doctorat în antropologie socială la University College London. Și mai deține rara calitate a acelor intelectuali care se fac lesne înțeleși chiar și de către persoane neinițiate. Am savurat fiecare vorbuliță a sa din interviul pe care sunt onorat să vi-l propun spre citire și băgare la cap. Radu Umbreș poate fi urmărit în calitate de lector la Fundația Calea Victoriei, unde ține cursul intitulat „Moralitatea în trei tablouri antropologice. Cumetrii, descântece şi asasinate”.
Radu, dacă moralitatea diferă de la o societate la alta, ce are special moralitatea din societatea noastră?
Nu putem vorbi de o singură moralitate, dar am putea vorbi despre câteva caracteristici mai des întâlnite. E la fel de specială ca moralitatea oricărei societăți, o combinație de factori mentali universali, influențe ecologice locale și traiectorii istorice. O schiță extrem de sumară ar cuprinde următoarele principii fundamentale. O orientare morală intensă spre familie, rude și prieteni (în ordine descendentă) și destul de redusă spre comunitate sau umanitate în general. O preocupare foarte ridicată cu reputația și frica de rușine socială și mai puțin cu vinovăția internă. Un sentiment de dezamăgire și cinism privind imoralitatea celorlalți dar destulă miopie privind propriile noastre defecte. O senzație de neputință în fața marilor provocări ale realității pe care tindem să le percepem ca inevitabile și dincolo de controlul nostru. În general, o orientare morală axată în special spre prezent, cu excepția speranțelor puse în copii.
Ții un curs intitulat „Moralitatea în trei tablouri antropologice. Cumetrii, descântece şi asasinate”. Ce aștepți de la cursanți?
Nimic altceva decât curiozitate și deschidere către alte moduri de a fi om.
Te rog să comentezi trei tablouri ale existenței românești: umplerea până la refuz a farfuriilor la all-inclusive, convingerea că dacii erau o supercivilizație deși n-au scris o vorbuliță, competența geopolitică și militară în raport cu războiul din Ucraina.
Amuzante provocări. De primul fenomen am auzit, dar nu l-am întâlnit (pentru că nu am mers la all-inclusive). Aș specula că e vorba de o percepție a tranzacției cu hotelul/restaurantul ca un joc cu sumă nulă. Dacă aș simula discursul interior ar fi ceva de felul ăsta – dacă noi consumăm mai puțin, ei câștigă mai mult, și invers. Dacă oricum am plătit atât, atunci să maximizăm rezultatele, chiar dacă nu ne aduce un beneficiu real. Și așa câștigă destul de pe urma noastră, hai să ne scoatem pârleala.
Al doilea fenomen nu este specific doar românilor, e des întâlnit în societăți care simt că sunt tratate cu prea puțin respect în lume. Un fel de complex de inferioritate care se transformă într-o căutare a unicității și valorii nerecunoscute. De ce dacii și nu romanii? Pentru că sunt doar ai noștri, romanii sunt revendicați de prea multe alte popoare. Mitul a fost încurajat de ideologia protocronistă din perioada comunistă, dar a fost prezent și înainte ca parte a modului nostru de a ne construi o istorie a națiunii, cu cât mai glorioasă cu putință. E bine că nu avem prea multe dovezi arheologice sau scrise, imaginația poate să completeze golurile cu orice ne servește scopurilor prezentului.
Dacă te referi la faptul că toți am devenit experți în Rusia, Ucraina, și război după ce toți eram experți în viruși și vaccinuri, iarăși nu este un fenomen unic românesc. Apropierea geografică și culturală de Ucraina ne face poate mai interesați de război, mai ales că este implicată Rusia – o națiune cu care avem o istorie complexă și deseori încărcată de resentimente.
Cum îți tratezi cumetrii din online dacă te critică?
Cred că nu prea te critică. Mai repede poate există o tachinare, una dintre acele relații glumețe pe care antropologii le găsesc între oameni care au atât lucruri în comun, dar și niște tensiuni interpersonale. Dacă apare ceva serios, cred că lucrurile se discută în privat, nu în ochii oamenilor. Cred că relațiile de rudenie, genealogică sau rituală, sunt deseori ținute separat de spațiul online tocmai pentru a nu apărea conflicte, critici, sau orice semn de neînțelegere pe care l-ar putea vedea străinii. Ca și rufele, criticile se spală în familie.
Poți da câteva exemple de minciuni ca alegeri etice?
Nenumărate. Kant spunea că ar trebui să spunem mereu adevărul chiar dacă un ucigaș ne întreabă unde se ascunde cel pe care vrea să îl omoare. Evident, majoritatea oamenilor ar spune că, dimpotrivă, este etic să îl mințim pe ucigaș. În general, nu simțim că avem o datorie morală de a spune adevărul celor care vor să facă rău, celor cu care suntem în competiție sau celor care nu ne spun și ei adevărul. Sinceritatea este o normă socială ce se aplică doar în cadrul unui contract mutual. De asemenea, mulți oameni consideră că minciunile străvezii (vai, ce bine te prind pantalonii ăștia, bineînțeles că mi-a fost dor de tine, ești cel mai bun frate din lume) sunt ceva dezirabil. Nu încercăm să facem rău, dimpotrivă – folosim o distorsionare a adevărului pentru a produce bucurie, plăcere, respect. Uneori, poate că o minciună va face doar bine celuilalt. Dacă eu știu că voi muri cu siguranță în șase luni, oare este rău să îi mint pe cei apropiați o perioadă pentru a ne bucura împreună de viață fără să planeze umbra morții deasupra interacțiunilor noastre?
De ce preferăm să nu ni se spună adevărul și ne dezicem de prietenii care ni-l aruncă în față?
Nu cred că preferăm prietenii care sunt profund nesinceri și deseori vrem ca prietenii adevărați să ne spună și adevăruri dure dacă asta ne va face bine. Dar totuși relațiile sociale se construiesc pe alte principii decât cele ale sincerității absolute. Vrem ca prietenii să ne fie aliați chiar și dacă asta înseamnă să mai închidă ochii la unele lucruri. Poate că îmi știu și singur defectele, dar aș vrea ca prietenii să îmi vadă mai mult calitățile. Dacă sunt în conflict cu o terță persoană, vreau să mi se confirme că prietenii îmi sunt solidari, nu că vor acționa ca judecători obiectivi care ne vor explica de ce nu avem dreptate. Dacă adevărul este unul care ne face să credem că prietenii ne desconsideră sau ne vor răul, atunci vom renunța la relație pentru că nu mai avem încredere că va funcționa bine pentru noi de acum înainte.
Un curs al tău e intitulat „Să nu ucizi! Decât dacă…”. Alege unul dintre cele șapte păcate (mândria, invidia, desfrânarea, avariția, îmbuibarea, trândăvia, mânia) cu care ești mai îngăduitor!
Desfrânarea și trândăvia. Valoarea lor ca virtuți morale era semnificativă în momente istorice destul de diferite de prezent. Atunci când sexualitatea era puternic legată de conceperea copiilor și de formarea familiilor și a structurilor de rudenie, desfrânarea putea produce conflicte mult mai ridicate decât astăzi, când putem să separăm plăcerea de necesitatea reproducerii. La fel, cred că societatea noastră e destul de afluentă pentru fi mai îngăduitori cu cei care aleg să înlocuiască hărnicia cu contemplația sau care aleg să nu mai fie într-o competiție perpetuă cu ceilalți sau cu propriile așteptări.
Ce virtute ți se pare supraevaluată azi?
Tăria înțeleasă ca rigiditate și încăpățânare. Dar orice virtute poate fi reinterpretată într-o cheie modernă pentru a-și păstra valoarea de ghid moral intern.
Peste ce defect al altora nu ești dispus să treci?
Înclinația de a produce costuri altora chiar dacă nu-ți aduce vreun beneficiu sau chiar produce costuri și pentru sine. Un sociolog italian numea asta adevărata „prostie” și tind să fiu de acord.
Un jurnalist spaniol a spus în anul I de pandemie că eram fericiți și nu știam. Găsești că omenirea știe acum, post-pandemic, că trebuie să ne gândim nu doar la noi, ci și la ceilalți?
Nu într-un fel profund generos și universal. Dar cred că am devenit poate mai conștienți de faptul că binele nostru personal este puternic dependent de binele altora și invers. Un egoist deștept își poate da seama că răul suferit de alții se va răsfrânge și asupra sa. Butada mi se pare simpatică, dar falsă. Fericirea e un fenomen profund subiectiv, dacă te poți convinge rațional că ești fericit dacă nu o simți cu adevărat. Poate mai repede aș zice că pandemia ne-a făcut mai atenți la lucruri pe care le luam de-a gata și pe care nu puneam mare preț, iar abia apoi ne-am dat seama cât de importante sunt pentru bunăstarea noastră. Din păcate, probabil vom uita în viitor lecția asta până ce ne vom confrunta cu ea din nou și din nou.
Caracterul este așa cum ești pe întuneric. Ești de acord cu Dwight Lyman Moody?
Da și nu. Da, când ne comportăm ca și cum nimeni nu ne-ar vedea vor ieși la suprafață niște trăsături autentice pe care le ascundem sau le controlăm în societate. S-ar putea ca ele să fie profund diferite de ceea ce vrem să transmitem celorlalți. Însă aș lărgi conceptul de caracter pentru a include și acea parte din noi care se activează în prezența celorlalți. Poate că e vorba de autenticitate (te porți la fel ca în anonimitate), poate că e vorba de duplicitate (ascunzi de ceilalți dorințe și intenții reale), sau cel mai des se va vedea capacitatea noastră de a ne controla unele părți mai întunecate.
Un antropolog, un zoolog și un entomolog intră într-un bar… Care dintre ei are cea mai mișto meserie?
Cred că vrei să întrebi despre a doua cea mai mișto meserie, căci prima e evidentă :)) Un ihtiolog specializat în recifurile tropicale de corali cu un grant de cercetare pentru 10 ani.
- De joi, 12 mai, lectorul Radu Umbreș ține la Fundația Calea Victoriei cursul intitulat „Moralitatea în trei tablouri antropologice. Cumetrii, descântece şi asasinate”.
