Porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată, avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului.
Așa ne învață Facerea din Biblie. Dacă agreăm că porumbelul a fost primul furnizor de informație de după potop, să convenim și că știrea adusă de el era promptă, credibilă, bazată pe fapte de necontestat: apa secase, pământul se zbicise. Mii de ani mai târziu, i-ați lăsa pe porumbeii digitali, cei care alungă informațiile din titluri bombastice și blurează imaginile ca să nu vă prindeți despre ce e vorba, să vă aducă știrea așteptată? Vreau să spun – orice știre? Sigur că azi oricum nu porumbeii aduc știrile, ci chiar subiecții lor. În acest mileniu, Taica Noe ar anunța pe Instagram că a dat de pământ, lăsându-i vestitorului zburător doar calitatea de agregator, de mijloc de informații pe care nu le mai produce, ci doar le diseminează. În Evul Digital, istoricii clipei, respectiv mesagerii informațiilor publice, au devenit compilatorii clipei. E ca și cum muzica n-ar mai fi scrisă de compozitori, ci de copiști, iar știrea a ajuns o arie care apare în același timp pe toate știmele, cu mențiunea că nici măcar nu mai e muzică, ci o înșiruire de note, pe care o contestă toți ascultătorii (noroc că încă a rămas în Cutia Pandorei butonul de Dislike, altminteri ne-am da seama instantaneu că nu ne place nimeni și nimic, iar componenta antisocială și alienantă a rețelelor sociale și-ar da arama pe față).
De ce ar fi mediul virtual cel mai prost suport de informații din toate timpurile, pentru că, în esență, cam asta e ideea care a generat acest articol? Aparent, mare lucru nu s-a schimbat pe frontul știrilor: dacă v-ați întrebat cum arăta Facebook în antichitate, răspunsul e banal – ca acum. La 131 î.Ch., la Roma, nu exista, firește, Internet, dar modul de distribuție al informațiilor era izbitor de asemănător cu cel de astăzi. Astfel, Acta Diurna, un ghid scrijelit în piatră ori metal al evenimentelor cotidiene și, totodată, precursor al ziarelor tipărite, avea toate rubricile din ceea ce aveam să denumim presă: viața cetății (edicte, procese, execuții, căsătorii, nașteri, decese), politică (decizii ale Senatului), predicțiile astrelor (horoscop), lupte de gladiatori (sport). Textele din Acta Diurna, expuse publicului în locuri ca Forumul roman, se încheiau tradițional cu mesajul Publicare et propagare. Era, v-ați prins, un buton de share, grație căruia ajungeau informațiile atât la cetățenii Romei, cât și la ceilalți.
Cum s-au stricat atât de tare lucrurile pe parcurs? Cum s-a ajuns ca în cel mai bun ziar din lume, „The New York Times”, cel mai citit articol de anul trecut să fie unul despre jargonul tinerilor periferici, scris de un student care era în practică?! Chiar trebuie să se dea la o parte profesioniștii și să fie înlocuiți cu niște puști cărora li se pare că știu ce e pe placul vulgului, ajuns să dicteze conținutul?! Nu mai apreciază nimeni ținuta în aceste vremuri de nudism digital, în care e viralizat doar fistichiul fapt divers? Atât de mult a evoluat această invenție numită informație digitală de nu a putut decât să copieze probabil primul exemplu de tabloidizare din comunicarea publică, respectiv faptul că sumerienii exagerau în desene musculatura războinicilor?! Serios, nu vi se pare o problemă că prorocii și steaua de la Răsărit nu-i mai conduc azi pe magi unde s-a născut Iisus, ci încearcă să ascundă, într-un talmeș-balmeș de informații asurzitor, cine a apărut, unde și ce consecință are această naștere asupra vieților noastre?!
Pesemne, răspunsul e în replica din serialul „Redacția” de pe HBO: „Cândva, jurnalismul era o vocație, nu o carieră”. În Noua Lume, toată planeta practică jurnalismul pe bloguri și în rețele sociale. Și nu orice jurnalism, ci Yellow Journalism, cel căruia ar trebui să îi fie recunoscători cei ce îngălbenesc știrile și burtierele de Breaking News – o, vai, nu le-au inventat ei, ci Joseph Pulitzer și William Randolph Hearst. Sau Rock Journalism – stilul practicat de cei care nu știu ce să îi întrebe pe cei care nu știu să vorbească, rezultând interviuri pentru cei care nu știu să citească.
Comunicăm, de la izvoarele umanității, cum putem. Dar primii comunicatori erau profesioniști și de încredere. Că erau pietroglife ori rune scandinave, informațiile erau oneste, evidente, inatacabile. Vă imaginați că incașii care le dădeau celorlalți de știre folosind sfori cu noduri intenționau să îngroape vreo informație, ca azi, sub șapte clickuri și cinci reclame mincinoase? Însuși zeul Hermes ar pierde astăzi știrea pe drum, iar soldatul de la Marathon și-ar da ultima suflare înainte să spună cine a câștigat. Heralzii, curierii, crainicii și anunțătorii Evului Digital fac de râs veacuri în care pristavi și poslaneți își făceau treaba cu pricepere și responsabilitate civică. Să luăm, bunăoară, sfara în țară – focurile aprinse pe dealuri pentru a fi răspândite informațiile. Cei care le aprindeau era competenți, făceau adică focul repede, înainte să vină viscolul, lupii ori tătarii, iar cei care priveau flăcările știau exact despre ce era vorba. Aidoma, telalii care făceau strigătele la mezat – nu-și înșelau niciodată, deliberat și pentru mai multe accesări, mușteriii! Dar erau vremuri în care pristavii erau pristavi, iar telalii – telali.
În loc de concluzie în ceea ce privește insuportabila democratizare a mijoacelor de informare în masă, o angoasă. Pentru îndreptarea lucrurilor, s-ar putea să fie nevoie de un nou potop biblic. Apelăm iarăși la Geneză. Văzând Domnul stricăciunea știrilor, i-a părut rău că a creat Internetul, așa că a decis să distrugă tot ce a creat până atunci. Nu ne rămâne decât să sperăm că nu îi va lăsa pe forumiști și pe bloggeri să decidă cine se va sui pe Arca lui Noe.
