Repetiție pentru un teatru mai bun
„Repetiție pentru o lume mai bună”, cel mai așteptat spectacol de teatru românesc, care a avut premiera în luna martie în Sala Mare a TNB, nu dezamăgește: forța dramaturgică a montării, corolar al pluriversului artistic, gestual și chiar fonetic închipuit de un regizor nonconformist precum Radu Afrim transformă spectacolul în evenimentul scenic al lunii și al anului.
Reușita încununează munca unui regizor singular, ale cărui obsesii pentru artele vizuale ies rafinate la rampă, și de această dată, grație colaborării cu scenografa Irina Moscu. Și a unei echipe actoricești remarcabil sudată (Marius Manole, István Téglás, Natalia Călin, Raluca Aprodu etc) și deschisă la minte, cu toleranță la „implanturile” din afara colectivului; a unui text excelent – e meritul lui Radu Afrim de a fi citit printre rânduri potențialul dramatic din romanul jurnalistului devenit scriitor pe bune Mihai Radu. Repetițiile în echipă, de fapt un proces elaborat de veritabilă cercetare și analiză, pentru acest spectacol au izbutit să sublimeze scenic o narațiune cu un deznodământ zguduitor, constituind cea mai răsunătoare lovitură de teatru a vreunui text românesc pus în scenă în ultima vreme. Iar faptul că dramatizarea a fost realizată de jurnaliștii Mihai Radu și Ionuț Sociu aduce pe prima scenă românească o „fotografiere” exactă, documentată, obiectivă, necruțătoare a realităților din societate.
În ilustrație, e greu să faci diferența între manierism și stil – vorbeam cu un artist grafic, după ce am plecat de la spectacolul aplaudat în ropote (îmi spunea că Afrim gândește fiecare secvență fotografic, confirm, fabulos cum a ilustrat vizual mall-ul!). Întrucât, ca la orice reprezentație dirijată de Radu Afrim, accentul pe componenta vizuală e apăsat, am încercat să cern spectacolul prin această sită: care e diferența, dacă există, între modul specific de exprimare afrimian și, respectiv, formalismul acestui regizor anti-clasic, bazat pe iterația unor procedee teatrale. După mintea mea, în „Repetiție pentru o lume mai bună”, ele se confundă. Afrim ne face complice cu ochiul: cum ar fi fost să nu repet niște elemente caracteristice într-un spectacol care are acest cuvânt în titlu?
Un astfel de element, ce ține de corpul stilistic al exprimării afrimiene, dar și de una dintre constantele artistice ale sale, conferă universalitate și contemporaneitate unui text autohton. „Repetiție pentru o lume mai bună” consacră în teatrul românesc de azi cultura queer („Sunt gay?”. „Nu, hipsteri cocalari”, sună două replici de un comic uriaș din spectacol). Ambițioasa punere în scenă investighează structurile de gen și de sexualitate în societate, precum și rolul persoanelor queer (pe lângă scenele de sex, inclusiv mimarea unui act oral, între persoane de același gen, sunt secvențe de fetișism pentru picioare, sado-maso, travesti etc). Așa se naște și unul dintre cele mai gustate momente care transcend arta în tiparele cu care ne-am obișnuit: dansul cuplului Slavic – Gelu (excelent tandem, Emilian Oprea și Ciprian Nicula!), referință culturală transparentă la momentul conceput de Almodovar în „Amanții pasageri”, cu secvența de dans a trioului de stewarzi pe piesa disco transformată în imn gay, „I Will Survive”.
Alt moment de divertisment pur – Afrim obișnuiește să ne ofere guri de aer în spectacole în care tensiunea dramatică e sufocantă – e tot rodul coregrafiei fascinante semnată Flavia Giurgiu: Raluca Aprodu, evoluând cu siguranță și grație de gimnastă olimpică în proba de sol. Imaginea cu Raluca Aprodu răstignită de la finele momentului e bântuitoare. Dacă aprecierea după „Cei drepți” în regia lui Mihai Măniuțiu e justificată, prestația din „Repetiție pentru o lume mai bună” o definește ca mare actriță. Iar, în ceea ce privește expresia muzicală a spectacolului, includerea vocii Tezaurului Uman Viu întruchipat de Domnica Trop pe scena Naționalului e reverență pe care Radu Afrim o face geniului popular românesc. Jos pălăria!
În „Repetiție pentru o lume mai bună”, ne întâlnim încă o dată cu un Marius Manole care ține spectacolul. Marius e vârful unei generații excepționale de actori – nu i s-a zis de aur pentru simplul motiv că au trecut vremurile în care se scria doar elogios despre teatru. Ușurința cu care intră în rol și înțelegerea fecundă a personajului îl fac pe Marius Manole să fie de fiecare dată altul. I-am văzut atâtea spectacole încât aș putea face un top cu foarte multe roluri de grație ale sale. Însă o asemenea înșiruire subiectivă n-ar folosi nimănui, așa încât mă mărginesc să observ că Manole e un bun național. Umple ditamai scena stând simplu, în picioare, desculț, doar cu o țigară, așa cum Chaplin mai avea nevoie pentru o comedie doar de un polițist și de un copac. Artist până-n prăsele, adecvat scenei, Manole e unic, pentru că nu mai are nimic de demonstrat și atunci își poate vedea liniștit de actorie.
Deși net diferite ca amploare în economia dramatică a montării, prestațiile unor actori ca Marius Manole, Istvan Teglas, Raluca Aprodu, Emilian Oprea, Natalia Călin, Emilian Mârnea, Ciprian Nicula, Crina Semciuc vorbesc despre aceeași naturalețe scenică bazată pe talent: pur și simplu, ne conving fără efort că rolurile au fost scrise pentru ei și numai pentru ei. Un sincer bravo și pentru Marius Bodochi. Monologurile acestuia au fost o veritabilă încercare, asemenea includerii sale într-un specatcol afrimian, pe care actorul a trecut-o cu brio, înțelegând că trebuie numai să joace, nu să supra-joace. Ceea ce i-a ieșit.
Sigur, se poate discuta mult și bine dacă filmările de genul celor din spectacolul „Exil” (aseară, parcă mai lipsea doar Ada Galeș, să se plimbe printre noi cu microfonul) de pe scena Naționalului mai sunt de actualitate în marele teatru european. Mie, Video Mapping-ul lui Andrei Cozlac, sumbru, bogat, în litera textului, mi-a mers la inimă, ca și secvențele filmate outdoor, încă un indiciu, ca, bunăoară, în „Inimă și alte preparate din carne”, despre modul în care ochiul lui Afrim percepe realitatea înconjurătoare.
Și, în general, se poate discuta mult și bine despre „Repetiție pentru o lume mai bună”. Ceea ce rămâne indiscutabil este următorul fapt: spectacolul e o esențială repetiție generală pentru un teatru mai bun.
– 5***** din 5.
– #HGreviews #theatrereview
