„Romeo și Julieta” de la TNB, montare cu greutate a actualei stagiuni, e o piatră aruncată de Yuri Kordonsky pe luciul apei, care ne-a lăsat să-i căutăm înțelesurile în cercurile iscate.
Veni, vidi, vici: Yuri Kordonsky, regizorul rus stabilit în America, a venit, a montat și a plecat, lăsându-ne cu o versiune scenică post-modernă și controversată a uneia dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste ale umanității.
Asupra căreia, firește, toți avem o proiecție personală.
De parcă nu numai că am fost contemporani cu Shakespeare, prin urmare știm noi mai bine decât Iura cum trebuie pus în scenă un Big Will ca la mama lui, Mary Shakespeare, née Arden, din comitatul Warwickshire. Dar suntem și moștenitori pe linie directă ai drepturilor de autor și, în consecință, decidenți: așa se poate juca, așa nu se poate juca.
Întâia reușită a spectacolului pus în scenă, am această impresie, pe repede înainte de marele om de teatru rus – îi datorăm însă recunoștința pentru măcar alte două realizări excepționale, „Inimă de câine” la TNB și „Marmură” la Bulandra, cu mențiunea că n-am văzut „Căsătoria” – e faptul că ne-a transformat, pe cei care am văzut spectacolul, în Capuleți și în Montaghini. Învrăjbiți, de-această dată, nu de relația interzisă a descendenților, ci de William Shakespeare.
De când am văzut spectacolul, am citit cronici; am plecat urechea la murmurul de după piesă al publicului, cel mai sincer judecător al reprezentației, fiindcă e și cel mai proaspăt; am vorbit cu oameni de teatru care joacă în spectacol și cu oameni de teatru care n-au participat defel. Iată un scurt rezumat al reproșurilor: acest Shakespeare nu e Shakespeare; nu s-a lucrat suficient cu actorii, ceea ce e cel mai vizibil la unul dintre protagoniști – Ionuț Toader nu „face” un Romeo pe care să și-l treacă în CV cu mândrie; lipsește emoția, prisosesc secvențe a căror lungime nu e reclamată, e revoltător că doica o sărută pasional pe Julieta, e o impietate că tinerii îndrăgostiți își fac selfie înainte să moară. În plus, Kordonsky nu respectă nici măcar genul original al personajelor pe care îl schimbă după bunul plac, ce să mai vorbim despre destinul unor personaje, altul decât cel așternut de bard.
Să te legi de asemenea convenții îmi pare însă a nu vedea pădurea de copaci.
Socot că această performanță a regizorului, de a genera tabere antagoniste care-i judecă realizarea, e neîntâmplătoare și se bazează pe cunoașterea realității românești.
Aceasta e tragedia noastră națională – trăim într-o societate divizată, ireconciliabilă, nedispusă să asculte argumentele celeilalte părți. Nu cumva „Romeo și Julieta” e despre noi și a fost nevoie să vină un rus de peste Ocean ca să așeze această oglindă în fața noastră? Pe bune, nu vedeți că nu putem cădea de acord nici măcar asupra modului în care îi transcriem numele lui Kordonsky, așa cum facem și cu „î” și „â”?! Oare nu respingem secvențele prea „îndrăznețe” cu exact aceeași indigare care a călăuzit una dintre tabere la mascarada de referendum românesc?
Kordonsky mai face ceva care mi-a mers la inimă și cred că acest lucru e cât se poate de tipic operei shakespeariene în ansamblul ei: reduce până la contopire distanța dintre comedie și tragedie. Când actorii nu-și pot stăpâni râsul după ce au rostit replici zguduitoare cu voce depreciată de inhalarea de heliu, Kordonsky nu ia în tărbacă replica și modul în care se cuvine să fie declamată. E, poate, expresia unei interpretări a spiritului în defavoarea literei. Dar cu siguranță e o mână pe care regizorul i-o întinde spectatorului, pentru a-l purta într-o lume în care nu există reguli care să nu fie încălcate.
Evident, putem să rămânem în Evul Mediu și să afurisim ce nu înțelegem și pe cine nu e ca noi – e un refugiu călduț, în care destui dintre noi se complac.
Sau putem să îmbrățișăm cu entuziam Lumea Nouă, în care intră: curajul Teatrului Național de a-i încredința lui Kordonsky o asemenea provocare; peisajul post-industrial și cultura periferică, hip-hop, măiastru schițată de decorul purtând semnătura lui Dragoş Buhagiar, precum și de costumele pe care le-a creat cu Ioana Smara Popescu; cea mai strașnică petrecere pe care a găzduit-o vreo scenă a Teatrului Național, grație excelentei coregrafii a lui Florin Fieroiu; prestația actorilor, lăsați nu numai să joace, ci să se și joace.
Iar în această Lume Nouă, ca și în cea Veche, actul artistic rămâne act artistic. N-am să ezit să elogiez – chiar cu riscul de a zgâria vanități și de a comite impolitețea de a face evidențieri „la grămadă”, pur subiective – ziua bună pe care au prins-o în reprezentația pe care am văzut-o eu Răzvan Vasilescu, Ioan Andrei Ionescu, Florentina Ţilea, Lari Giorgescu, Crina Semciuc, Marius Manole, Mihai Calotă, Ada Galeș sau Emilian Mârnea.
Cu „Romeo și Julieta”, Kordonsky a realizat un experiment. Montarea nu-i mai aparține de la prima reprezentație cu public. A devenit a noastră. O acceptăm? Sau ar fi un act de toleranță prea îndrăzneț pentru societatea românească din mileniul trei?
- mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro
