„A fi sau a nu fi” capătă, prin montarea lui Silviu Purcărete, un răspuns simplu: „Gertrude” e un „Hamlet” cum n-a mai fost la Teatrul Național București.
„Gertrude” – montarea de la Teatrul Național din București a regizorului de clasă și de recunoaștere mondială Silviu Purcărete după textul celui mai mare dramaturg român contemporan al teatrului de idei, Radu F. Alexandru – e regina stagiunii românești 2023-2024.
Încoronarea s-a petrecut aievea, sub ochii noștri, încă de la premieră. Și n-a fost singura încoronare. Ca un personaj shakespearian, Silviu Purcărete a revenit dintr-un autoexil pentru a-și revendica – dar discret, cu o modestie aproape brâncușiană, analogie pe care am făcut-o când l-am cunoscut personal pe făuritorul de teatru, lăsându-și opera să glăsuiască pentru sine – prea cuvenita coroană.
Deși stagiunea abia a început, povestea rescrisă a prințului din Danemarca despre trădare și dragoste a strâns pe scenă, în spatele montării și chiar în sală tot ce are mai bun teatrul românesc de azi și, cum îi urez acestui spectacol de excepție reprezentații cu cel puțin două zerouri în coadă, de mâine.
Exagerez? Arunc mănușa oricui crede că alt regizor decât Purcărete ar ajunge mai aproape de înțelegerea fecundă a lui Hamlet, după decenii de prudență manifestate de un creator de anvergura sa, și s-ar și încumeta să pună povestea în scenă. „«Hamlet» e o enigmă pe care nu că nu știu cum s-o rezolv, nu știu cum s-o pătrund, pe care ușiță ar trebui intrat ca să cercetez ce e acolo. Această versiune a lui Radu F. Alexandru mă apropie puțin”, (mi-)a declarat Silviu Purcărete în singurul interviu în care pomenește despre „Gertrude” înainte de montare, astă-vară. Tot atunci, maestrul teatrului românesc, revenit după un deceniu pe prima scenă a țării, căreia i-a lipsit amarnic, a explicat de ce a ales numai bărbați pe scenă, inclusiv în rolurile Gertrude și Ofelia: „o distribuție total masculină este o obișnuință teatrală veche și, sigur, specială în timpul lui Shakespeare. Și prin alte țări se-ntâmplă lucruri de genul ăsta. În Japonia, a fost și invers, în perioada în care erau roluri jucate exclusiv de femei. Teatrul kabuki, inițial, a fost creație feminină, după aia s-au schimbat lucrurile. Am simțit nevoia ca pentru textul acesta să fac o astfel de distribuție tocmai pentru a ieși cumva din riscul unei psihologizări excesive, de afirmație teatrală a unei propoziții dramatice. Și atunci, făcând o astfel de convențională distribuire, poți să muți atenția publicului într-o altă parte…”.
Nu exagerez defel nici când spun că pe scenă a evoluat tot ce are mai bun teatrul românesc. Actorii, luați unul câte Claudiu Bleonț (Gertrude), Mircea Rusu (Claudius), Marius Manole (Hamlet), Alexandru Potocean (Horaţio), Marius Bodochi (Duhul), Paul Chiribuță (Polonius) și Lari Giorgescu (Ofelia), sunt, pe rând, protagoniști ai unei întâlniri istorice. După ce-i vezi, pe fiecare în parte, dar mai ales împreună, la capătul a circa două luni de lucru cu regizorul, se sparie gândul că putea fi ales altcineva să joace în această formulă câștigătoare. În „Gertrude”, cei din distribuție nu joacă propriu-zis – asta poate face și un student la actorie. Manole, Bleonț, Potocean, Giorgescu, Chiribuță, Rusu și Bodochi fac ceea au învățat de la vechii greci: urcă pe scenă pentru a exprima idei în fața spectatorilor, pentru ca aceștia să poată desluși abstractul gândurilor așa cum sunt ele prezentate prin abilități performative scenice, intelectuale, fizice, vizuale, verbale și non-verbale. Comunicarea de idei de la actori la spectatori e cunoscută drept formă teatrală. Expresia și rostirea în „Gertrude” (nu uit de coregrafia filigranată a lui Florin Fieroiu) sublimează forma teatrală și mi-au amintit de ceea ce am citit despre cel mai mare anglist, lexicograf de seamă și traducător de „Hamlet” care a trăit la noi, Leon Levițchi. Conform unei splendide evocări, marele om de litere obișnuia ca, înainte de a rosti un cuvânt important în limba engleză, să facă o scurtă pauză, trăgând un pic de aer pe nas. Actorii din „Gertrude” au, lăudați le fie profesorii, știința acestor pauze de efect. Spun multe și când nu spun nimic.
În spatele montării stau, iarăși, cei considerați pe bună dreptate ca fiind parte a ceea ce are mai bun teatrul românesc. Strălucesc doi dintre colaboratorii constanți ai lui Silviu Purcărete, scenograful Dragoș Buhagiar și compozitorul Vasile Șirli. Decupajele izbutite de mirobololantele jocuri ale cortinei cochetează cu arta cinematografică. Grație scenografiei, vedem imagini vii în chenare care se mișcă și ele, jocuri de umbre și de lumini, tonuri și nuanțe care-și intră-n rolul de fundal și-l joacă la perfecție într-o capodoperă vizuală minimalistă. Cortina surogat se dedă la un dans ludic al cadrelor, veritabile fotograme. Dacă Brecht a desființat cortina, Buhagiar a repus-o în drepturi printr-un rol cât o carieră.
În spectacolele lui Purcărete, muzica lui Șirli e, știu tot de la regizor, „un demon, care articulează totul. Și domină, într-un fel. Am lucrat foarte mult cu domnul Vasile Șirli, care e un compozitor excepțional, dar cu care pot să am un dialog teatral, care înțelege funcția muzicii pentru scenă, ca element dramatic”. Maiestuoasă, funebră, sardonică, anticipativă, hitchcockiană, bântuitoare, coloana sonoră închipuită de Șirli îl consacră în postura de mare compozitor român de muzică de teatru, nu știu altul mai de seamă în viață.
Iar în sală, zău că nu exagerez, am văzut tot ce are mai bun teatrul românesc. Adică aseară a fost autorul, cum l-a indicat de pe scenă Mircea Rusu pe Radu F. Alexandru în toiul ropotelor de aplauze care nu se mai terminau la Sala Studio. Autorul care a rescris un text datorită cărora actorii îmbracă straie de nebuni, pentru ca, așa cum grăiește Hamlet al lui Alexandru, „să nu spun ce gândesc şi ce vreau, domnule! Nebunul, ca şi politicianul, vorbeşte ca să-şi ascundă gândurile, nu să şi le dea pe faţă! Eu am să fac puţin pe nebunul, doar puţin, ca să scot pe gură cuvintele pe care cei din jurul meu vor să le audă de la mine şi am să le păstrez pentru mine pe cele pe care știu că nu v-ați bucura prea mult să vi le spun…”. Iar tot în sală se afla Andrei Șerban, cel care îi scrisese autorului: „Dragă Radu, ce bucurie să aflu că «Gertrude», piesa ta (pe care o găsesc cea mai reușită) îți va fi montată pe prima scenă a țării de marele Purcărete! E o idee genială, nimeni nu era mai nimerit să scoată la iveală subtextul subtil al textului”. Andrei Șerban, care mi-a provocat cândva următoarele rânduri: aştepţi un sfert de veac până când ai ocazia să-l întâlneşti pe regizorul care ţi-a răsturnat orice ştiai despre teatru. Îţi doreşti să-l cunoşti, fiindcă de numele său, în 1990, se leagă o iluminare cum nu mai trăiseşi. Ziua în care-l cunoşti pică într-o joi, înaintea premierei-eveniment a spectacolului „Omul cel bun din Seciuan“ la teatrul unde regizorul de azi pusese ca student „Iulius Cezar“. De atunci, teatrul românesc s-a putut împărţi, simplu, în perioada de dinaintea lui Andrei Şerban şi în cea cu Andrei Şerban.
Demult, când mă apropiam șovăielnic de scrierile lui William Shakespeare, eram sedus de faptul că tata fusese în Danemarca și văzuse o montare a celebrei piese. Mi-a vorbit despre un „Hamlet” de referință, cel produs de Old Vic la castelul Kronborg din Helsingborg (Elsinore-ul marelui Will), cu Laurence Olivier și Vivien Leigh protagoniști. Eu n-am ajuns la Elsinore, ci doar pe Magheru, dar mi-a fost limpede că „Gertrude” fundamentează căutarea înțelesurilor și ideilor din „Hamlet”.
„Gertrude” înseamnă revenirea triumfală a viziunii regizorale a lui Silviu Purcărete pe prima scândură artistică a țării, dar și faptul că Naționalul bucureștean se întoarce pe poarta principală în piața teatrului de idei.
